Ștefan Priscu, Redactor Alert24 Ungaria

sondaj

„Football’s Coming Home (Three lions)” este cântecul compus în 1996 de comedianții David Baddiel și Frank Skinner, interpretat împreună cu formația Lightning Seeds, cântec ales ca melodie oficială a echipei Angliei pentru turneul Euro 1996. Când Federația Engleză de Fotbal (FA) l-a contactat pe Ian Broudie, membrul trupei Lightning Seeds, să compună piesa oficială a Angliei pentru turneul găzduit chiar de aceasta, Broudie i-a rugat pe Frank Skinner și David Baddiel, prezentatorii emisiunii de comedie fotbalistică Fantasy Football League, să scrie versurile. Astfel, a apărut piesa „Football’s Coming Home (Three lions)”,  ale cărei versuri vorbesc despre fotbalul care revine acasă, cu referire la faptul că jocul de fotbal provine din Marea Britanie. Versurile vorbesc, din perspectiva suporterilor englezi, despre 30 de ani de „răni” (în 2021 sunt deja 55 de ani de „răni”) scurși din 1966, atunci când Anglia a câștigat Cupa Mondială, singurul trofeu internațional la nivel de echipă națională. De altfel, Broudie a refuzat cererea FA ca jucătorii de fotbal să cânte pe melodie în videoclip, spunând într-un interviu: „cântecul este mai mult despre a fi un fan al fotbalului, care în 90% din timp pierde. Când ești un fan de fotbal, în cea mai mare parte ești dezamăgit.”

În 2018, în Rusia, britanicii au fost aproape de finala Campionatului Mondial, fiind învinși de Croația cu un gol în prelungiri.  Putem înțelege deci dezamăgirea fanilor englezi, cauzată de lipsa unui nou trofeu internațional. Unii dintre aceștia au fost martorii câștigării trofeului suprem, în 1966.

Euro 2020, jucat în 2021, cu semifinalele și finala disputate chiar în Anglia, pe noul Wembley, a aprins speranțele că naționala Albionului se va ridica la înălțimea cerută de suporterii săi. Iar echipa nu a dezamăgit, prezentându-se în semifinala contra Danemarcei fără gol primit până atunci în turneu. Ca urmare, nu a fost o surpriză că multi vedeau Anglia favorită, și prin prisma numelor mari din lot, dar și datorită prezenței publicului englez pe Wembley.

Anglia avea de înfruntat Danemarca, echipa care a făcut zid, la propriu și la figurat, în jurul decarului său, Eriksen. Trauma emoțională trăită de jucătorii danezi în minutul 42 al acestui turneu s-a transformat într-o motivație fără limite. Poate toți ne-am amintit de echipa daneză, câștigătoare a Euro 1992, atunci când jucătorii „veniți adunați de pe plajă” au dat totul pe teren și pentru căpitanul  Kim Vilfort, a cărei fetiță de 7 ani, Line, avea cancer în fază terminală și se afla internată într-un spital din Copenhaga. De altfel, fetița acestuia l-a convins să meargă să joace în finala câștigată împotriva Germaniei. Golul al doilea a fost înscris chiar de Kim Vilfort. După gol, acesta se prăbușea pe gazon, în lacrimi. Îmi amintesc acel moment, credeam că lacrimile sunt rezultatul emoției înscrierii golului, neavând cunostință de drama acestuia. Probabil că aș fi plâns și eu atunci.

Aseară, motivația danezilor a fost sigur încărcată suplimentar chiar dinaintea începerii meciului, atunci când, în mod rușinos pentru națiunea pe care totuși o reprezintă, chiar și ca simplii suporteri de fotbal, unii fani englezi au huiduit imnul Danemarcei. Știm, Wembley nu este Wimbledon, însă fairplay-ul trebuie să existe pe orice teren de sport.

Cum spiritul unei echipe nu este de ajuns câteodată în fotbal, echipa Danemarcei trebuia să arate și un fotbal de calitate, dacă avea de gând să răpună echipa Angliei. Iar danezii nu au dezamăgit, încercând să joace deschis, prin devieri și scheme de toată frumusețea. Iar Danemarca a sperat, după golul splendid al lui Damsgaard. Anglia egalează după numai 9 minute, la capătul unei combinații frumoase și rapide, la firul ierbii, căpitanul danez introducând mingea în propria poartă, avându-l lângă el pe Sterling, gata să reia mingea în plasă. Ca fapt divers, pe reluare se observă cum Sterling, înainte de a realiza că balonul intră în poartă, încerca probabil să-i impresioneze pe scouterii de la English Național Ballet, ridicând ambele brațe într-un plonjon de-a dreptul teatral. De premiul Oscar nu poate fi vorba, poate doar pentru interpretarea din minutul 102. Pentru că în minutul 102, Anglia primește o lovitură de pedeapsă, la o pătrundere a aceluiași Sterling. Impresia specialiștilor, chiar și a celor britanici (foști și actuali antrenori, foști jucători, foști arbitri) a fost că Anglia a fost echipa mai bună aseară și nu avea nevoie să câștige în urma acordării unei lovituri de pedeapsă cel puțin dubioase. Chiar și faptul că înainte de intrarea în careu, Sterling dirijează mingea pe lângă o a doua minge prezentă pe gazon, poate ridica semne de întrebare legate de corectitudinea judecății arbitrilor la acea fază. Regulamentul este oarecum ambiguu, lăsând la latitudinea centralului decizia de a opri sau nu jocul: „Dacă o minge suplimentară, alt obiect sau animal intră pe teren în timpul meciului, arbitrul trebuie să oprească meciul numai dacă interferează cu jocul”. Faza continuă, Sterling este în duel cu Maehle, urmând căderea britanicului. Sec, englezul declara după meci: „A fost penalty clar. Când adversarul pune piciorul drept și mă lovește, atunci nu poate fi decât 11 metri”. 

Faptul că nici asistenții care folosesc VAR, celebrul sistem video adoptat de forurile europene poate tocmai pentru astfel de momente importante, nu au intervenit, cerând măcar centralului olandez să revadă faza, adâncește furia danezilor și probabil și pe a multora din suporterii de fotbal care nu susțineau niciuna din cele două echipe. Periodic, revine întrebarea: de ce folosim VAR în fotbal? Este adevărat, sigur numărul greșelilor de arbitraj corectate după intervenția VAR în ultimii ani este cu mult mai mare decât numărul momentelor în care arbitrii și VAR au decepționat în situații clare. Însă la ce folos, dacă la competițiile majore, în fazele superioare, când nu mai există posibilitatea întoarcerii scorului în o a doua manșă, acest „sistem” greșește flagrant?

Sterling și arbitrul Makkelie vor intra în istoria fotbalului nostru ca niște ticăloși”, titra cotidianul BT.

Selecționerul danez Kasper Hjulmand a fost elegant în declarații, condamnand acordarea loviturii de pedeapsă în mod calm, probabil rezultat al educației scandinave: „Cred că multe au fost împotriva noastră. M-am uitat încă o dată la lovitură de pedeapsă. Nu a fost nimic! Sterling își lasă piciorul în spate. Suntem decepționați. Makkelie putea opri faza și pentru că erau două mingi pe teren în acele momente”.

În finală, Anglia va întâlni Italia, care în semifinale a arătat că încă mai cunoaște și e gata să aplice Catenaccio, celebrul sistem defensiv italian, inspirat din sistemul Verrou inventat de antrenoul austriac Rappan în anii ’30. Împotriva Spaniei, care și-a prestat jocul obișnuit de posesie prelungită și pressing avansat aproape tot meciul, Italia a trebuit să renunțe la jocul frumos cu care ne obișnuise la acest Euro, a suferit dar a câștigat la loteria loviturilor de departajare. Totuși, parcă jocul Italiei place și atunci când se apără, nu-i așa? Minunat momentul din finalul meciului, când jucătorii Italiei l-au încercuit pe Insigne și au scandat împreună numele fundașului Spinazzola. De altfel, Insigne purta tricoul lui Spina’, cel care va sta departe de gazon 6 luni, din cauza accidentării din sfertul de finală contra Belgiei. Să remarcăm și jocul bun al brazilianului naturalizat de Italia, Jorginho, care iată, în 2021 nu va juca în finala Copa America împotriva Argentinei condusă magistral de Messi, ci în finala Euro împotriva Angliei.

Ultima dată când Anglia si Italia s-au întâlnit la un turneu major a fost la Cupa Mondială din Brazilia din 2014, când Squadra Azzura a câștigat cu 2-1, iar Three Lions au terminat pe ultimul loc a grupei lor. Iar ultimul lor meci, unul amical disputat în 2018, cele două echipe au terminat la egalitate, 1-1.

Măcar ca semn de respect față de sport, spectatori sau telespectatori, să sperăm că în finala de duminică  Sterling și Immobile vor uita de simulări (vezi și recuperarea miraculoasă a lui Immobile la doar câteva secunde după golul lui Barella) și vor face ce știu ei mai bine, adică vor juca fotbal. Să sperăm și că vom avea un „Football’s Coming Home!” contra „Ole, ole, ole, ole, Spina, Spina!” neinfluențat de arbitraj. Fotbalul deja a revenit acasă, să lăsăm trofeul să meargă la cei ce vor fi mai buni.

 

 

Sursă foto –  Profimedia