Un indicator care ar fi părut de neconceput în Europa „post-1989” revine în prim-plan: aproximativ unul din cinci respondenți, în cinci țări europene, spune că în anumite situații o dictatură ar putea fi preferabilă democrației. Nu e o majoritate și nici nu e un referendum moral asupra libertății, dar este suficient de mult ca să arate o fisură: nu neapărat o respingere a ideii de democrație, ci o dezamăgire adâncă față de felul în care democrația livrează, zi de zi, rezultate, respect și predictibilitate.

Sondajul – realizat de institutul AboutPeople, la comanda think tank-ului Progressive Lab, și publicat de POLITICO – a măsurat atitudini în Grecia, Franța, Suedia, Regatul Unit și România. Rezultatul cel mai incomod nu e doar procentul celor care cochetează cu autoritarismul (22%), ci și apetitul pentru un „lider eficient” care să taie din drepturi și să nu dea socoteală: 26% dintre respondenți spun că n-ar avea o problemă cu o astfel de limitare a controlului democratic, dacă ar veni la pachet cu competență și eficiență.

Totuși, tabloul nu e monocrom. Rezistența la ideea de regim autoritar rămâne puternică: 69% resping explicit această variantă. Asta schimbă nuanța: Europa nu pare îndrăgostită de dictatură, dar o parte importantă a societății pare obosită de democrația percepută ca neputincioasă, capturată, lentă sau cinică.

Nemulțumirea nu e împotriva democrației, ci împotriva „democrației cum se face”

Indicatorul-cheie din spatele tentației autoritare e nemulțumirea față de funcționarea democrației în practică. În Grecia, trei sferturi dintre respondenți se declară nemulțumiți de cum funcționează democrația în țara lor (76%). Franța urcă și ea la un nivel foarte ridicat (68%), România apare la 66%, Marea Britanie la 42%, iar Suedia la 32%. Diferențele sunt importante: în Suedia, unde încrederea instituțională a fost tradițional un „capital” național, chiar și o nemulțumire mai mică poate fi un semnal de schimbare; în Grecia și Franța, unde crizele politice și sociale au lăsat urme repetate, nemulțumirea masivă devine aproape structură.

Interpretarea care decurge din date este simplă și dureroasă: democrația își pierde prestigiu atunci când este trăită ca un mecanism care produce scandal, blocaj, inegalitate și impunitate, nu ca un sistem care apără cetățeanul. Într-un astfel de climat, „eficiența” devine ideologie, iar „ordinea” se vinde ca soluție universală.

România, paradoxul creșterii economice fără creșterea încrederii

Un detaliu care lovește direct în narațiunea comodă „se dezvoltă economia, se stabilizează societatea” este cazul României. Chiar și pe fondul creșterii economice din ultimii ani, încrederea în democrația liberală nu pare să fi crescut proporțional. Iar asta sugerează că prosperitatea, singură, nu repară relația dintre cetățean și stat, dacă ea este percepută ca inegal distribuită, fragilă sau obținută „în ciuda” instituțiilor, nu prin ele.

Mai mult, datele despre alienarea politică sunt severe: 53% dintre respondenții din România spun că nu se simt apropiați de partidul pe care l-au votat la ultimele alegeri. Practic, votul devine tranzacție, nu reprezentare; o ștampilă pusă „contra cuiva” sau „pentru că n-am avut ce”, nu un contract de încredere. Într-o astfel de logică, democrația rămâne formală, dar se golește de loialitate civică.

„Extrema dreaptă nu e un pericol” – o orbire periculoasă

O altă concluzie incomodă: aproximativ o treime dintre cei chestionați nu sunt de acord cu ideea că ascensiunea extremei drepte ar reprezenta un pericol pentru democrație. Asta poate însemna două lucruri, la fel de riscante: fie normalizarea (încet, dar sigur) a radicalismului ca parte „legitimă” a jocului politic, fie pierderea reperelor despre ce înseamnă, concret, degradarea democratică (capturarea instituțiilor, subordonarea justiției, intimidarea presei, demonizarea minorităților, restrângerea drepturilor sub pretextul „siguranței”).

În asemenea contexte, autoritarismul nu vine mereu cu tancuri. Poate veni cu sloganuri despre „eficiență”, „curățenie”, „ordine”, „anti-sistem”, „anti-elite” – exact tipul de furie politică pe care sondajul o surprinde ca dominantă în nemulțumirea cetățenilor.

Cine mai are încredere în cine

Într-o ierarhie a credibilității, Uniunea Europeană apare, paradoxal, pe primul loc între instituțiile testate, cu 43% încredere, peste mass-media (27%) și partidele politice (24%). E un rezultat care poate fi citit în două chei: fie UE rămâne „instituția adultului din cameră”, un reper de reguli și control atunci când politica națională pare haotică; fie, dimpotrivă, e un semn că oamenii caută o autoritate mai îndepărtată de mizeria zilnică a politicii locale. Oricare interpretare ar fi corectă, ea confirmă același lucru: partidele și presa, adică „motorul” democrației, sunt sub nivelul de încredere necesar ca sistemul să respire sănătos.

Ce urmează: o luptă între cinism și reformă

Cel mai mare risc din aceste cifre nu e că Europa se trezește brusc dictatorială, ci că se obișnuiește cu ideea că democrația e doar o procedură, nu o promisiune. Când cetățeanul nu mai simte că are pârghii reale – că votul schimbă ceva, că legea e egală, că instituțiile îl respectă – atunci tentația „liderului eficient” devine o scurtătură psihologică: dacă nu pot controla sistemul, măcar să-l simplific, chiar cu prețul libertăților.

Sondajul arată, însă, și o ușă deschisă: majoritatea respinge autoritarismul. Asta înseamnă că democrația are încă „credit moral”. Întrebarea este dacă instituțiile vor folosi acest credit ca să se reformeze – transparență reală, justiție funcțională, servicii publice care nu umilesc, reguli care se aplică și „sus”, nu doar „jos” – sau îl vor cheltui în continuare pe scandal, propagandă și excepții.

În România, miza e dublă: nu doar să apere democrația de extremisme, ci să o facă suportabilă și credibilă în viața de zi cu zi. Pentru că, în final, dictatura nu devine „preferabilă” fiindcă oamenii iubesc lanțurile, ci fiindcă își pierd speranța că democrația mai poate livra dreptate, competență și respect.

Sursă foto – pixabay.com