Recunosc! Sistemul m-a înfrânt! Sunt profesor…
De când a început școala, viața mea a devenit un haos birocratic. Îmi amintesc cu nostalgie zilele în care mă dedicam elevilor, pregătind lecții captivante și căutând mereu noi modalități de a le stârni curiozitatea. Acum, însă, tot ceea ce fac este să completez hârtii. Hârtii peste hârtii, cerințe venite de la directori, de la inspectorat, de la diverse instituții care par să creadă că scopul unui profesor este să fie un funcționar, nu un educator.
În fiecare zi, mă confrunt cu noi cerințe absurde. Rapoarte, chestionare, dosare pentru burse sociale și monoparentale, activități pentru „Săptămâna Verde” – toate acestea sunt trecute în sarcina mea. Mă întreb, oare, de când a devenit profesorul un asistent social sau un expert în completarea formularelor? Îmi dau seama că, de fapt, munca mea nu mai este despre educație, ci despre birocrație. În fiecare zi, pare să apară ceva nou de completat, de analizat, de raportat.
Și, cumva, între toate aceste cerințe, trebuie să găsesc timp și pentru lecții. Dar cum? Ajung acasă epuizat, după o zi în care am jonglat cu hârtii și cerințe. Îmi văd familia pentru câteva momente, apoi aștept să adoarmă ca să pot începe să lucrez în liniște. Da, am ajuns să muncesc ca un liliac, noaptea târziu, pentru a putea completa toate acele formulare, pentru a-mi planifica lecțiile așa cum se cuvine.
Am ajuns să nu mai am timp să citesc o carte, să mă documentez, să îmi pregătesc lecțiile cu pasiunea pe care o aveam odinioară. Îmi dau seama că, în loc să evoluez ca profesor, sunt prins într-o spirală descendentă a oboselii și frustrării. Am început să iau vitamine și calmante, beau prea multă cafea, doar ca să pot face față cerințelor zilnice. Este inuman ce se întâmplă. Nu doar că nu mai merg cu plăcere la școală, dar sunt epuizat, nervos și îngrijorat pentru sănătatea mea.
La școală, situația nu este mai bună. Clasele sunt pline de copii cu cerințe educaționale speciale (CES), iar eu nu primesc niciun sprijin. Cum ar trebui să mă ocup de nevoile fiecărui copil, când sunt copleșit de hârtii și rapoarte? Cum pot să fiu un profesor bun, când sistemul îmi cere să fiu orice altceva decât un educator? Mă simt copleșit și dezamăgit.
Sistemul ne înfrânge, ne transformă în niște funcționari birocratici, care nu mai au timp și energie pentru ceea ce contează cu adevărat: educația copiilor noștri. Ne pierdem pasiunea, motivația și sănătatea în lupta cu hârtiile, și totul pare să fie în zadar. Suntem lăsați fără sprijin, fără recunoaștere, fără resurse. Îmi iubesc meseria, dar mă întreb cât voi mai putea rezista într-un sistem care îmi cere să fiu orice altceva decât un profesor. – Opinie apărută pe pagina de Facebook – Colegiul Cadrelor Didactice
Sursă foto -pixabay.com
