Citesc un interviu cu Mircea Miclea (sursa Edupedu) în care spune ca “Profesorii nu sunt formați pentru interacțiunea cu părinții, încă sunt pregătiți pe o paradigmă veche” unde “fac un semestru de psihologie, niște ore de metodică, asociate cu predarea, dacă e posibil în diverse școli, și apoi niște pedagogii și atât”.
Ca să ajungi profesor trebuie să faci, ori “Modulul psihopedagogic” ori masteratul didactic în vigoare. În cadrul “Modulului…” se regăsesc cursuri ca “Managementul clasei de elevi”, “Psihopedagogia adolescenților, tinerilor și adulților”, “Comunicare educațională” etc., iar la programul de formare a profesorilor pentru învățământ primar și preșcolar am propus chiar eu (și funcționează de vreo 7 ani, luând și premiul Senatului UB pentru cel mai inovator program) cursul de Managementul emoțiilor în școală (el se regăsește într-o formă puțin schimbată și în programul de masterat didactic).
Sunt doar câteva exemple (din mult mai multe). Există cursuri, studenții sunt pregătiți pentru a merge în școală, dar cine îi încurajează, cine îi susține în acest demers? De ce punem întotdeauna accentul pe formare și uităm ca atragerea și menținerea în carieră fac totul posibil? De ce a devenit cariera didactică, în ultimii ani, o carieră-refugiu pentru cei care “nu au găsit altceva”. De ce nu vorbim despre cum se decredibilizează cariera de dascăl prin salarii mici,,respect scăzut din partea societății, părinților și chiar elevilor? De ce nu vorbim despre faptul ca pregătirea pentru a deveni profesor o realizează și mulți dintre studenții de excepție, dar puțini dintre ei au “nervii tari” să vină și să rămână în profesie până la pensie? – a scris Ovidiu Pâinișoară pe pagina de Facebook
Opinia lui Mircea Miclea poate fi citită AICI
Sursă foto – https://www.facebook.com/performante.ro
