Te rog, vreau să vorbesc cu tine!

Ștefan Priscu, Redactor Alert24 Ungaria

În  prima jumătate a anului 2016, cu sărituri în înălțime de peste 2.30 m, atletul italian Gianmarco Tamberi plutea deasupra lumii. Câștiga atunci Campionatele Mondiale de Sală din Portland, Campionatele Europene de la Amsterdam și Campionatele Europene de Sală din Glasgow.

În luna iulie a aceluiași an, la concursul Diamond League de la Monaco, Gimbo sare peste ștacheta înălțată la 2.39 m din a treia încercare, depășind recordul țării sale la sărituri în înălțime. Gimbo zâmbește ca un copil, pur și simplu poți citi fericirea pe chipul său. Ștacheta este urcată la 2m și 41 cm. Gimbo aleargă spre ștacheta însă săritura este ratată complet, practic sare sub ștachetă. Se prăbușește pe saltea, cu mâna la glezna stângă. Încearcă să se ridice dar se rostogolește pe podeaua sălii, acoperindu-și chipul îndurerat cu palmele. Țipete de disperare și durere, lacrimile nu se mai opresc. Nici măcar pe targa cu care este scos din arenă, Gimbo nu se poate opri din plâns. Acela a fost unul dintre cele mai sfâșietoare momente de atletism din 2016, se spune și acum în lumea iubitorilor de atletism. După doar primul control efectuat, sosește verdictul: 50% leziune a ligamentului deltoid al gleznei stângi, genul de accidentare din care nu te poți recupera decât în câteva luni, dacă intervenția chirurgicală merge bine.

 „Trezește-mă din acest coșmar…Dă-mi înapoi visul meu te rog…Aș vrea să o spun, aș vrea să strig că mă voi întoarce mai puternic decât înainte, dar acum chiar nu pot decât să plâng! Adio Rio, ADIO AL MEU RIO!”- scria apoi Gimbo.

Jocurile Olimpice de la Rio se desfășoară la o lună de la accidentarea lui Gimbo, cu acesta rămânând acasă. Toți anii de muncă și toate sacrificiile, în numele participării la aceste Jocuri Olimpice, totul este zădărnicit.

În iunie 2017, Gimbo revine în circuit, Diamond League Ostrava. Sare doar 2.20 m.

Gimbo merge apoi la competiția de la Paris, unde are o evoluție dezastruoasă,  nereușind nicio săritură corectă. Cei mai mulți dintre adversarii săi au venit să-l consoleze, Gimbo însă nu a vrut să vorbească cu nimeni, mergând direct în camera sa. S-a izolat, frustrarea spunându-și cuvântul, iar disperarea că nu va ajunge niciodată la forma care l-a consacrat a pus stăpânire pe el.

A doua zi, cineva-i bate în ușa camerei. Gimbo îi strigă străinului de la ușă să plece, vrea să fie singur. Dar bătăile în ușă nu se opresc.

„Gimbo. Gimbo, te rog, vreau să vorbesc cu tine!”

Bătăile în ușă chiar nu se opresc!

„Așa că am cedat și l-am lăsat să între. Am vorbit. Am plâns în fața lui. A încercat să mă calmeze și mi-a spus ce are de spus.”

„Nu încerca să te grăbești”, îmi tot spunea. „Ai avut o accidentare gravă, te-ai întors deja în Diamond League. Nimeni nu se aștepta la asta. Dar acum trebuie să îți oferi timp, nu aștepta prea mult și prea  devreme de la tine însuți. Vezi doar ce se întâmplă. Știu că muncești din greu. Lucrezi în fiecare zi, în fiecare dimineață și după-amiază în piscină, cu un elastic, tot anul. Trebuie să sari doar pentru tine, în ritmul tău.”

După această discuție, Gimbo merge pe arena goală, face câteva ture. Își deschide telefonul și verifică unde și când este următorul concurs de atletism unde au și proba de sărituri. Găsește un concurs în Ungaria, care se desfășura în doar două zile. Îl sună chiar atunci pe directorul concursului și-l imploră să-l primească.

„Vă rog, lăsați-mă să particip. Chiar am nevoie, vă rog să mă ajutați. Nu vreau nimic în schimb, nu vreau bani, chiar dacă sar 2.40, nu trebuie să-mi dați nimic.”

Imediat după terminarea apelului, Gimbo își cumpără biletele de avion către Budapesta, chiar dacă nu avea confirmarea că este înscris în concurs. Mai târziu primește telefonul, este înscris. Dimineața următoare merge la aeroport. Ar fi trebuit să se urce în avionul către Italia, dar merge la Budapesta.

„Nimeni nu știa unde sunt, prietena mea, tatăl meu, mama mea, prietenii mei – nimeni nu știa. Mi-am oprit telefonul, nu am vorbit cu nimeni timp de trei zile.”

Gimbo își regăsește ritmul la acel concurs, pentru că a sărit doar pentru el, fără presiunea rezultatului. Săritură de 2.28 m.

„Ceva din mine s-a schimbat, acolo am început să trăiesc din nou. Eram din nou un adevărat săritor în înălțime.”

1 august 2021, Jocurile Olimpice de la Tokio, finala la sărituri în înălțime. Trei concurenți au reușit să sară 2.37 m, aceștia fiind Maksim Nedasekau din Belarus, Mutaz Essa Barshim din Qatar și Gianmarco Tamberi din Italia. Sportivul din Belarus a reușit asta în urma mai multor încercări, ca urmare va urca pe treapta a treia a podiumului olimpic. Rămân în cursa pentru aur Mutaz și Gimbo. Italianul are lângă scaunul sau proteza de plastic pe care a purtat-o în jurul gleznei stângi, în 2016. Încă de atunci scrisese pe ea „Drumul spre Tokio 2020”. Între timp, dungile roșii au tăiat 2020, pentru a lăsa loc pentru 2021. Adică un an în plus de așteptare.

După ce nici Mutaz și nici Gimbo nu au reușit să sară peste 2.39 m (recordul olimpic în vigoare), un oficial s-a apropiat de cei doi și i-a informat că va urma ultima săritură, una de departajare, care va decide câștigătorul medaliei de aur.

 „Putem avea două medalii de aur?” –  întreabă Mutaz.

După confirmarea oficialului, urmează un schimb de priviri de doar o secundă între Mutaz și Gimbo. Fără cuvinte, aceștia „bat palma”, atât la propriu cât și la figurat. Italianul sare ca un copil în brațele  sportivului din Qatar. Îmbrățișarea lor este scurtă dar va dăinui o veșnicie.

„O vor împărți! Vor împărți medalia! Uită-te la ei! Ce moment în sportul olimpic! Spiritul olimpic! Acesta este un moment de neuitat!” – puteai simți si emoția sinceră a celor doi comentatori de televiziune.

La fel ca în 2016, la Monaco, Gimbo se rostogolește pe podeaua arenei. Palmele îi acoperă fața, strigă și plânge. De data aceasta, de fericire. Iar lângă Gimbo este același care, în 2017 la Paris, i-a bătut în ușa camerei până când aceasta s-a deschis. Este omul Mutaz.

 

Sursă foto – Andrew Nelles/USA Today Sports/Reuters