Când o zbura puiul congelat! Niciodată?

Ștefan Priscu, Redactor Alert24 Ungaria

Pe când eram de-o șchioapă, adresam destule întrebări celor din jur care, se pare, necesitau ca răspuns câte un “niciodată”. Fiindcă de obicei aveam în jur oameni spirituali și cu simțul umorului foarte dezvoltat, auzeam destul de des răspunsul “Când o zbura porcul”. Îmi aduc și acum aminte prima oară când s-a întâmplat, pentru că reacția mea de atunci a stârnit râsete pline de viață și mângâieri calde pe cap din partea bunicii: “Măi mamaie măi…!”. Se pare că mutra mea din acel moment a dat de înțeles că eu chiar îmi analizam șansele de a vedea un porc zburând. Adică m-am prins mai greu decât era estimat că răspunsul era  “niciodată”. Din păcate, nu am mai apucat să-i spun bunicii că eu chiar am văzut porcul zburând, se întâmpla în 2013, la concertul Roger Waters de la București.

Tot de pe vremea copilăriei îmi amintesc de aceeași Mamaie, care creștea în curte câteva găini și aproape în fiecare an apărea în curte câte o trupă de pui. În timpul zilei, puii erau liberi în curtea din față, care sigur le oferea nenumărate oportunități de distracție: săpat printre brazdele de legume, găsit râme, eventual ciugulit din recolta prețioasă. Mai multe exemple nu-mi vin acum în minte, pentru că, sincer să fiu, nu stăteam să-i urmăresc. Partea enervantă pentru noi era când trebuia să-i strângem seara pentru “somn” și să-i băgăm în cușcă. Tare-mi plăcea să o aud pe Mamaie: “Pui pui pui pui pui, hai, pui pui pui pui pui!!”. Și puii veneau alergând, vă jur! Secretul era că aceeași chemare era folosită și când îi chemam să le dăm grăunțe. Practic, seara-i păcăleam. Mă rog, găseau în cușca în care-și petreceau noaptea castronul cu grăunțe și apă. Era o cușcă mare, amplasată pe iarbă și acoperită cu o folie. Ce mai, confort de 5 margarete! Am avut un șoc când am asistat pentru prima dată la tăierea gâtului unui cocoș pe care pot spune că-l cunoșteam destul de bine. Adică-l știam de când era pui. Da, scena cu pasărea fără cap care a mai alergat totuși câteva momente, în timp ce sângele-i sărea din gât, nu mi-a picat chiar bine. Poate spre rușinea mea, mi-a trecut relativ repede, estimez că era pe când mâncam, pe deplin fericit, un copan prăjit, care s-a dovedit a fi piciorul lui drept. Sincer, până la momentul tăierii cocoșului, nu mă gândisem niciodată la sursa cărnii preparate atât de gustos. Am acceptat însă rapid că “asta-i viața, scapă cine poate.”

“Asta-i viața” mi-am spus și câțiva ani mai târziu, în orele în care am stat la o coadă la alimentară, pentru a cumpăra un pui și portocale, în prag de Crăciun. Îmi amintesc bine de acea coadă, amplasată într-un gang în lateralul BIG-ului, căci așa se numea alimentara. Un gang de vreo 15 metri pătrați, în care eu și cei prezenți am reușit performanța să încăpem probabil 6, 7 pe metru pătrat. Da, era înainte de Revoluție, cred că aveam vreo 10 ani atunci. Nu eram singurul copil de acolo, mai erau cu mine alți băieți din gașca de la bloc, părinții noștri fiind la alte cozi, încercând să prindă altceva. Pentru că da, problema era să prinzi. Adică, să prinzi să cumperi ceva. De obicei, cozile de zeci de persoane erau disciplinate, adică stăteam ca soldățeii la rând cu orele, fără scandaluri sau certuri. Poate pentru că exista solidaritatea săracilor? Însă în acea seară se simțea un aer de nervozitate, pentru că se zvonise că nu vor ajunge portocalele pentru toată lumea. Deși aglomerarația era teribilă, rândul cumva se ținea, respectul pentru “rând” exista și nu au fost conflicte. De aceea, chiar și un copil ca mine, după câteva ore, a ieșit victorios, cu un pui și câteva portocale, din marea de oameni îngrămădiți în gangul  BIG-ului. Îmi amintesc și sentimentul de mândrie avut după, parcă eram cocoșul ce mergea semeţ prin curtea lui Mamaie, până să-l lovească soarta. Firește că la acea vârstă nu îmi puneam niciodată întrebarea “De ce?”. De ce trebuie să mergem cu noaptea-n cap să ne așezăm la rând la alimentară, de ce trebuie să stau la altă coadă la pâine 2 ore și să pot lua doar o jumătate de pâine pentru fiecare membru al familiei, pe cartelă, de ce să găsesc în alimentară doar borcane cu mazăre sau fasole și compot de prune, de ce pungile de cafea Nechezol erau tari ca piatra și ai mei foloseau ciocanul să o facă bucățele, de ce trebuie să îndur frigul din casă pentru că „se dădea căldură” doar de la jumătatea lui decembrie, de ce curentul electric era oprit, din ce-mi amintesc în ultimii ani, de la 8 seara, de ce nu avem apă caldă, de ce trebuie să văd la televizor filme și piese de teatru românești sau rusești, cu ingineri de succes din fabrici și uzine, de ce ai mei ascultă radio pe furiș sau de ce în ziua de 23 August trebuie ca noi, elevii orașului, să ne îmbrăcăm frumos și să stăm de dimineață până după-amiaza târziu în poziție de drepți, așteptând să treacă Ceaușescu prin mijlocul orașului, același Ceaușescu pe care părinții mei îl înjurau. Am fost surprins să constat, în decembrie 1989, în fața Primăriei și a Miliției din oraș, că nu doar părinții mei și gașca lor de prieteni îl înjură pe Ceaușescu și pe milițienii locali. Erau cred mii de oameni, pe care-i vedeam înainte zilnic pe stradă. Nimic nu mi-ar fi dat de înțeles că și ei au demnitatea călcată în picioare, că și ei vor libertate, că și ei o merită. Apropo, nu am apucat să-l văd atunci pe milițianul care tăiase pe stradă, cu foarfeca, pantalonii evazați ai lui taică-miu, cu ceva vreme în urmă.

Peste ani am înțeles și am simțit și eu ura față de familia prezidențială comunistă. Și foarte mulți ani am crezut că demnitatea odată (re)câștigată în decembrie 1989 nu se mai poate pierde niciodată, că această demnitate ne va opri să mai formăm o mare de oameni într-o îmbulzeală teribilă, într-un gang oarecare, doar cu scopul de a prinde un pui. De a prinde puiul. M-am înșelat atunci când am generalizat, așteptându-mă ca toți românii care au supraviețuit comunismului să trăiască acum cu demnitate. Coada pentru puiul congelat de la Brăila mi-a adus aminte de gangul “meu”, de la BIG. Însă în gangul meu rândul se respecta, nimeni nu se lovea. Demnitatea umană era acolo, respectul pentru omul de lângă tine era acolo. Puii congelați aruncați de vânzătoarele din Brăila peste capetele concetățenilor și lupta dusă, la propriu, pentru prinderea bucății de carne și a oaselor, m-a făcut să mă întreb dacă mai există demnitatea umană, atât cât era, a oamenilor triști din 1989. De ce după 32 de ani avem scene care amintesc de vremurile comuniste? Este vorba de sărăcie? Celebrul pui congelat de la Brăila avea preț redus la 5,99 lei, în condițiile în care prețul normal ar fi maxim 11 lei, așadar avea o reducere de aproximativ 5 lei. Oamenii aceia au acceptat să se lupte unii cu alții pentru 5 lei, aruncați sub formă de carne și oase de niște doamne vânzătoare. Cum s-a ajuns aici, cum putem noi, ca societate, să-i ajutăm pe acești oameni să-și recapete respectul de sine, dar și respectul interpersonal? Pentru ei, dar și pentru copiii lor. Altfel, riscăm să-i vedem peste câtiva ani pe copiii acestora luptându-se, la o coadă pentru un pui. Sau pentru oase de pui.

 

 

Deja expirata vorbă “când o zbura porcul” nu mai poate fi înlocuită nici măcar cu vorba “când o zbura puiul congelat”. Englezul Roger Waters și magazinul nemțesc Kaufland au avut grijă de asta. Ai naibii capitaliștii ăștia!

 

 

Sursă foto – alert24.ro