Decizia de retragere a licențelor pentru grupurile 7 de la Turceni și Ișalnița marchează una dintre cele mai radicale mutări ale ultimului deceniu din sectorul energetic românesc. Nu este doar un pas într-un calendar de decarbonizare negociat cândva la Bruxelles și contestat astăzi la București. Este o schimbare cu consecințe economice, sociale și strategice majore – de la securitatea energetică națională până la viitorul celor 4.500 de angajați care depind direct de Complexul Energetic Oltenia.

Un final anunțat: două grupuri ieșite definitiv din sistem

Odată cu retragerea licențelor de operare de către ANRE, grupul 7 de la Turceni (330 MW) și grupul 7 de la Ișalnița (315 MW) devin istorie. Ambele erau oricum în conservare sau rezervă tehnică de mai multe luni, însă pierderea licenței înseamnă că nu mai pot fi repornite nici măcar în situații de urgență. Ministerul Energiei a cerut această măsură pentru a nu periclita fondurile din PNRR, acolo unde România a promis că închide integral cărbunele până la finalul lui 2025 – o promisiune definită de actualul ministru Bogdan Ivan drept „cea mai agresivă țintă de decarbonizare din UE”.

În acest moment, CE Oltenia mai rămâne cu cinci grupuri funcționale, dintre care doar trei au garanția continuării activității până în 2030: Rovinari 4 și 5, respectiv Turceni 5. Împreună însumează aproape 1.000 MW – capacitate esențială într-o iarnă în care rezervele de flexibilitate rămân limitate.

4.500 de oameni între speranță, renegocieri și frica de viitor

Închiderea cărbunelui nu se măsoară doar în megawați tăiați din sistem. În Gorj, ea înseamnă o comunitate întreagă care depinde de salariile CE Oltenia, de investițiile derivate și de lanțul economic local construit în jurul mineritului și producției de energie.

Cei 4.500 de angajați aflați în risc sunt aproape jumătate din forța de muncă a companiei. Pentru mulți, cărbunele nu este doar un job – este structura economică a zonei, cu tradiție, identitate și dependență.

Bogdan Ivan afirmă că renegocierea cu Comisia Europeană asigură continuitatea pentru încă patru ani, iar discuțiile cu autoritățile locale vizează un program de reconversie profesională. Dar, lipsit de investiții concrete în industrii alternative, Gorjul rămâne captiv într-o tranziție „pe hârtie”, nu una reală.

Este o dilemă clasică a tranziției energetice: decarbonizarea fără reindustrializare riscă să lase în urmă comunități moarte economic.

CE Oltenia, un actor încă vital pentru stabilitatea sistemului

Paradoxul cel mai mare este altul: România închide termocentrale de care încă are nevoie.

În septembrie, același ministru avertiza că retragerea prea rapidă a cărbunelui riscă să creeze „condiții tehnice pentru blackout”. Sistemul energetic românesc se bazează, în perioadele de vârf, pe capacitățile flexibile furnizate de lignit, în special când hidro și eolienele scad abrupt.

Înlocuitorul promis – noile centrale pe gaz – întârzie. Proiectele de la Turceni, Ișalnița și Mintia sunt departe de stadiul operațional, iar termenele asumate în PNRR sunt imposibil de respectat.

Cu alte cuvinte, România închide ceea ce are înainte de a construi ceea ce promite.

Ce urmează după 2026: negocieri dure și un posibil nou val de închideri

În 2026 se redeschide dosarul cărbunelui la Bruxelles. Două dintre cele cinci grupuri rămase ar putea fi puse pe lista de închidere. Totul depinde de capacitatea României de a demonstra că noile unități pe gaz sunt finalizate, că rețeaua este echilibrată și că securitatea energetică rămâne neafectată.

Dar experiența ultimilor ani arată altceva: întârzieri, proceduri blocate, finanțări insuficiente și proiecte anunțate repetat fără progres vizibil. Asta înseamnă că presiunea pe sistem va continua.

Pentru angajați, riscurile rămân reale. Chiar dacă nu există un termen oficial pentru concedieri, reducerea capacităților este inevitabil corelată cu reducerea personalului.

O tranziție energetică care trebuie recalibrată

Cazul CE Oltenia este simptomul unei probleme mai ample: România a intrat în tranziția energetică cu promisiuni mai ambițioase decât capacitatea sa administrativă, financiară sau tehnică. Închiderile accelerate nu sunt însoțite de investiții accelerate. Decarbonizarea nu este acompaniată de industrializare. Iar presiunea geopolitică aduce încă două probleme: volatilitatea prețurilor și fragilitatea rețelelor europene.

În acest context, CE Oltenia – în ciuda imaginii sale de companie a trecutului – rămâne o piesă critică în puzzle-ul energetic național.

Închiderea grupurilor de la Turceni și Ișalnița nu este doar o știre economică. Este începutul unei perioade în care România va fi obligată să-și regândească strategia energetică, să negocieze mai inteligent cu Bruxelles-ul și să ofere soluții reale pentru regiunile dependente de minerit. Altfel, tranziția verde nu va însemna doar emisii mai mici, ci și comunități întregi lăsate fără viitor.

Sursă foto – pixabay.com