Călătoria ministrului Economiei, Radu Miruță, în Arabia Saudită a deschis, dincolo de discuțiile comerciale, un subiect incomod: felul în care România își proiectează statutul extern. Nu conținutul întâlnirilor de la Riad ridică semne de întrebare, ci faptul că deplasarea unui membru al Guvernului a fost plătită integral de statul gazdă – un detaliu pe care chiar ministrul a simțit nevoia să îl sublinieze public: „nu, nu m-am plimbat pe banii României”.

Abordarea neobișnuit de defensivă pentru un demnitar european deschide discuția esențială: între gestul diplomatic al Riadului și economia de fonduri bugetare, unde se plasează prestigiul unui stat membru UE? Și, mai ales, ce transmite România partenerilor săi atunci când acceptă astfel de invitații?

O justificare care spune mai mult decât pare

Radu Miruță afirmă că România ar fi putut acoperi fără probleme costurile vizitei, dar că „în diplomație sunt situații și situații”. Explicația este corectă procedural – nu este ilegal ca un stat partener să acopere costurile unui oficial român, iar practica nu este neobișnuită. Dar aici nu este vorba despre legalitate, ci despre percepție.

Experta anticorupție Laura Ștefan avertizează: „Trebuie să depășim percepția că suntem un stat care trebuie susținut financiar de partenerii comerciali. Această atitudine îi pune pe oficiali într-o poziție de inferioritate în negocieri.”

România nu este o țară săracă, nu este un stat fără buget, nu este o economie incapabilă să-și finanțeze reprezentanții. Faptul că ministrul Economiei – nu un secretar de stat obscur, nu un expert tehnic – acceptă ca un alt stat să-i plătească deplasarea, și apoi invocă economii bugetare, poate induce exact această percepție: că România acceptă, chiar încurajează, o poziție de subordonare simbolică.

Riadul plătește. Dar de ce?

Arabia Saudită are o agendă economică agresivă în regiune și investește masiv în relații bilaterale. Sprijinirea financiară a deplasării unui ministru român este, desigur, un gest diplomatic. Dar este și un semnal strategic: Riadul vrea influență și își cunoaște interlocutorii.

Arabia Saudită știe, la fel ca alte capitale, că România traversează un moment sensibil – cu un premier care cere tăieri masive de cheltuieli, cu un aparat administrativ pus sub presiunea austerității și cu ministere care își reduc vizibilitatea externă. Nu este exclus ca această vulnerabilitate publică să fi cântărit în modul în care partea saudită a formulat invitația.

Generozitatea aparentă poate deveni, diplomatic, capital simbolic. Cine plătește „nota” într-o întâlnire bilaterală stabilește, chiar informal, raportul de putere.

Ne-am obișnuit prea mult cu ideea că România este invitată, nu parteneră

În timp ce state ca Franța sau Germania evită aproape reflex astfel de situații pentru a-și proteja autonomia politică, România tratează episodul ca pe o normalitate. Dar normalitatea nu înseamnă și oportunitate.

Un stat membru al Uniunii Europene, cu un PIB de peste 300 de miliarde de euro, nu ar trebui să se teamă să investească câteva mii de euro în mobilitatea propriilor miniștri. Trebuie spus clar: diplomația costă. Iar costul este parte a afirmării.

Miruță are dreptate într-un singur punct – relevanța unei vizite nu se măsoară în cine achită factura, ci în rezultate. Dar problema este că rezultatele apar mai greu când de la început te așezi la masa negocierilor într-o poziție simbolică slăbită.

Poziția României și percepția externă

România încearcă, tot mai des, să se prezinte ca un hub economic regional, o țară cu resurse, cu potențial energetic, cu influență la Marea Neagră. În acest context, acceptarea unei vizite plătite de alt stat poate părea un detaliu minor, însă detaliile creează imaginea de ansamblu.

Dacă partenerii – fie ei Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite sau Turcia – ajung să creadă că Bucureștiul este dispus să accepte sprijin financiar pentru deplasări oficiale, atunci această percepție se poate infiltra și în negocieri economice. Subtil, dar real.

Diplomația lucrează cu nuanțe. Iar aici nuanța devine semnal.

Un episod mic, o lecție mare

Cazul Miruță nu este un scandal, dar este un simptom. Este simptomul unei mentalități oficiale care încă nu privește România ca pe un stat complet matur, autonom și suficient de solid încât să-și afirme fără complex propria suveranitate administrativă.

Nu este nimic rușinos în a fi invitat. Rușinea apare atunci când România pare recunoscătoare pentru un favor, nu pentru o colaborare între egali.

Vizita din Arabia Saudită ar putea genera beneficii economice. Dar modul în care s-a derulat ridică o întrebare esențială:
Când va începe România să se comporte, inclusiv în gesturi mărunte, ca o putere regională, nu ca un beneficiar de bunăvoință?

Pentru că, în diplomație, fiecare bilet de avion și fiecare noapte de cazare spun o poveste. Iar povestea spusă acum despre România nu este neapărat cea pe care ne dorim să o audă lumea.

Sursă foto – https://www.facebook.com/miruta.ro/photos_by