În România, educația e tratată ca o piesă de mobilier vechi: o muți dintr-un colț în altul, o acoperi cu o față de masă și speri să nu se vadă praful. De peste două luni, ministerul e lăsat să funcționeze în regim de „las’ că merge și așa”, ca un lift care scârțâie între etaje, dar nu-l repari fiindcă nu urci tu cu el. Îl folosesc alții: copiii, profesorii, părinții. Adică exact cei care contează cel mai puțin în reflexul birocratic al puterii.

Guvernarea actuală are un talent rar: să vorbească despre „viitor”, „modernizare” și „reforme” cu o gravitate de conferință, în timp ce tratează educația ca pe un dosar de sertar. O țară care își lasă educația pe avarie își semnează singură condamnarea. Nu peste 50 de ani, nu într-o carte de istorie. Ci peste 5–10 ani, când îți dai seama că „piața muncii” pe care o invoci în fiecare discurs n-are cu cine să lucreze, iar „productivitatea” de care te plângi nu crește prin rugăciuni și power point-uri.

Și aici intră în scenă Ilie Bolojan, cu imaginea lui de om al eficienței, al administrației „care taie în carne vie” și face ordine. Eficiența asta e bună, în principiu. Doar că, în practică, eficiența devine o scuză perfectă pentru cinism: „nu e momentul”, „nu sunt bani”, „nu avem consens”, „nu e prioritate”. E mereu altceva mai urgent decât școala. Mereu. Așa ajungi să conduci o țară ca pe o firmă care își închide departamentul de cercetare fiindcă „nu aduce bani azi”. Sigur că nu aduce azi. Aduce mâine. Dar mâine, în România, e un concept opțional.

Nu poți să pretinzi că îți pasă de stat, dar să lași educația fără direcție politică reală. Interimatul nu e o soluție, e o formă de abandon. E ca și cum ai spune: „Avem un incendiu, dar până numim un șef de pompieri, să se descurce băieții”. Educația nu e un minister de decor. E infrastructură strategică. E apărare națională în uniformă civilă. E politica socială cea mai profundă. E economia însăși, în versiunea ei pe termen lung.

Dar guvernul preferă tactica clasică: să fie tare la capitolele care se văd în cifrele de azi și moale la capitolele care se văd în viața de mâine. Bugetul, deficitul, ratingul, negocierile, pachetele, ordonanțele—acolo e adrenalina. Educația e „lentă”, educația cere răbdare, educația cere un plan care te depășește ca mandat. Și atunci devine incomodă. Nu poți s-o folosești ca armă electorală ușor, nu poți s-o bifezi într-o conferință cu două grafice. E muncă, e consecvență, e asumare. Asta doare.

Mai e ceva: educația e singurul domeniu în care orice guvern e obligat să se uite în oglindă. Pentru că școala îți întoarce imaginea societății. Iar societatea românească, să fim serioși, nu arată bine în oglinda asta: analfabetism funcțional, decalaje între urban și rural, abandon școlar, lipsă de profesori în zone întregi, școli care arată ca după bombardament, programe încărcate, elevi obosiți, părinți exasperați. Asta nu e „criză”. Asta e normalitatea noastră, întreținută de fiecare guvern care a decis că educația nu merită să rupă liniile de confort.

Și atunci întrebarea e simplă, brutală: ce spune guvernul când, de fapt, tace? Spune că educația nu aduce costuri politice imediate dacă o neglijezi. Profesorii protestează? Se mai negociază ceva. Părinții se descurcă? Își duc copiii la meditații. Elevii? Supraviețuiesc. Sistemul? Se târăște. Și statul își vede de treabă: să nu se clatine astăzi. Mâine nu e în fișa postului.

Aici e adevărata acuzație. Nu că „nu s-a putut”. Ci că „nu s-a vrut”. Când vrei, poți. Când vrei, găsești o soluție politică, numești un ministru cu autoritate, îl pui la masă cu finanțele, îi dai mandat, îl aperi, îl ții în picioare când vin atacurile, îi dai un calendar, îi ceri rezultate. Când nu vrei, lași lucrurile „în administrare”. Adică exact ca o clădire pe care n-o renovezi, doar îi mai pui un strat de var înainte de vizita inspectorului.

Guvernul și Ilie Bolojan se vor apăra, desigur, cu argumentul etern: „avem alte urgențe”. Recesiune, deficit, negocieri externe, presiuni sociale, coaliție, scandaluri. Da, le știu. Dar tocmai de aceea educația e urgența urgențelor. În orice criză, primul lucru pe care îl faci e să nu-ți tai viitorul. Poți strânge cureaua, dar nu la plămâni. Poți reduce risipa, dar nu la minte. Poți reforma administrația, dar nu pe spatele copiilor care învață în săli reci, cu profesori epuizați și cu programe făcute parcă să îți omoare curiozitatea.

Mai grav e semnalul extern și intern: când educația stă „în interimat”, mesajul e că statul nu se respectă pe sine. Orice partener serios îți citește asta ca pe o incapacitate de guvernare pe termen lung. Orice investitor serios se uită la resursa umană și vede că nu e o prioritate. Orice părinte serios vede că trebuie să se bazeze pe el, nu pe stat. Și atunci, statul devine o casă în care fiecare își aduce scaunul de acasă.

În final, nu e doar despre un minister și un scaun rămas gol. E despre o mentalitate: „Educația e bună, dar nu acum.” Asta e propoziția care ne-a mâncat 35 de ani. Și acum o aud, din nou, mascată în limbaj de „eficiență”, „pragmatism”, „reforme dure”. Reformele dure care ocolesc școala sunt reforme de carton. Arată bine în prezentări și se rup la primul vânt de realitate.

Dacă guvernul și Ilie Bolojan vor să demonstreze că nu tratează educația ca pe o anexă, există un gest elementar: asumare politică imediată și un plan clar, public, cu termene. Nu vorbe. Nu comisii. Nu „analizăm”. Asumare.

Altfel, rămânem cu adevărul crud: în România, educația e mereu importantă în discurs și mereu secundară în decizie. Iar când o țară își pune educația pe locul doi, își pune singură viitorul pe pauză. Numai că pauza asta, la noi, durează de prea mult timp.

Sursă foto – https://www.facebook.com/ilie.bolojan/photos