Când un stat își bate joc de profesorii săi, nu mai vorbim despre reformă, ci despre umilință organizată. Așa arată noul program al Guvernului Bolojan, susținut docil de ministrul Daniel David: o execuție publică a demnității didactice, mascată sub cuvinte precum „eficientizare”, „modernizare” și „corectitudine bugetară”.
Ne cresc norma cu două ore – ca și cum orele de predare ar fi muncă la bandă rulantă. Nu contează că predăm deja 18 ore, că mai avem consiliere, olimpiade, ore remediale, dosare de burse, întâlniri cu părinți, hârtii până la epuizare. Nu contează că ajungem acasă cu vocea stinsă și mintea vlăguită. Guvernul vrea „opt ore pe zi în școală”, într-un stat care n-a investit niciodată opt bani în aerul, spațiul și respectul din clase.
Tăierile de burse sunt bomboana pe coliva educației. Copiii care trăiesc dintr-o bursă de merit sau socială sunt tratați ca o „cheltuială nejustificată”. Ei nu contează. Cei care vin de la kilometri distanță, cei care învață noaptea pentru un 9,50 să nu piardă bursa, sunt lăsați baltă. Se reduc fondurile, se dau mai puține burse, se îngroașă rândurile abandonului. România anului 2025 alege să-și sacrifice viitorul pe altarul unui deficit bugetar creat de hoție, nu de educație.
Și ni se cere să fim „solidari”. Cu cine? Cu cei care au vile și pensii speciale? Cu directorii care stau în funcții politice de 20 de ani? Cu ministerul care ne plătește 47 de lei pe oră net, dar ne cere să fim creativi, inovatori, inspirați?
Nu. Noi nu suntem „angajații bugetului”, suntem arhitecții unei societăți. Dacă mai avem coloană vertebrală, trebuie să ieșim din clase, nu pentru că fugim de muncă, ci pentru că refuzăm să fim sclavi tăcuți ai incompetenței de sus.
Articol venit la adresa de mai a redacției (autorul preferă să rămână anonim).
Sursă foto – pixabay.com
