Profesor la Colegiul „Sfântul Sava” (fost Nicolae Bălcescu) din București, Gheorghe Lăzărescu povestește cum ține echilibru între dorința sa de a-i ajuta pe elevi să performeze, prin exigență, și realitatea că stimulii societății îi învață altceva.
– Nu-i cam mult tupeu la școală azi, domnule profesor Lăzărescu?
– La unii elevi, da. Mai mult decât înainte, pentru că tupeul este stimulat de o cultură populară axată pe valorizarea propriei imagini, cu orice preț. Publicitatea este construită în mare parte pe această idee: „Pentru că meriți!”
S-a renunțat total la autocritică, deoarece, în comunism, ea era de cele mai multe ori formală, falsă. Dar ideea nu ar trebui părăsită întru totul.
Pe de altă parte, să nu generalizăm. Există și azi multe eleve și mulți elevi pe care nu-i caracterizează tupeul și care se afirmă prin realizări. Am cunoscut, din fericire, destule asemenea cazuri.
Capacitatea de a spune elevilor „Am greșit”
– Domnule profesor, cum vă păstrați motivația într-o lume atât de complicată?
– Am reușit să trec prin asta cu ajutorul elevilor și al colegilor. Profesoratul nu poate să te rupă de ce poate fi bine sau rău în jur. Intri în clasă, comunici cu elevii și acolo se creează un alt spațiu în care vorbești despre frumos, despre bine, faci legătura cu realitatea. Se creează o lume între tine, profesor și elevii tăi. Și, la fel, se întâmplă și în raporturile colegiale.
Aici, odată le spunem unei clase la care aveam dirigenție, că profesorul într-un fel este ca un actor care atunci când intră pe scenă trebuie să lase grijile dinainte și să fie cu totul dăruit. Publicul lui sunt elevii.
După o vreme, tot la dirigenție, elevii s-au plâns de un profesor că e nervos, că se poartă neplăcut câteodată cu ei. Am răspuns într-o doară: “Cine știe ce probleme are acasă, ca tot omul”. Și imediat mi s-a spus: “Nu ne-ați spus dumneavoastră că profesorul când intră în clasă trebuie să lase totul afară.” Și atunci am recunoscut: “Am greșit”. Pe elevi nu-i poți duce cu zăhărelul, tu ești unul, ei sunt cu mult mai mulți decât unul.
– Cum te construiești în așa fel încât să păstrezi un raport bun, cel puțin cu elevii?
– Eu la început nu știam dacă voi putea avea o relație cu elevii. Chiar mă temeam că n-aș putea să am autoritatea care trebuie. Da, s-a întâmplat să se poată.
Acum, în situația mea, e ceva mai deosebit. Eu am avut norocul să lucrez cu elevi buni și mai ales cu elevi cu motivație, elevi care voiau să învețe.
Nu e totdeauna așa, pentru unii profesori e mult mai greu și acei profesori au un merit mult mai mare decât am avut eu. E vorba iată de mediu, de elevi și de temperamentul propriu. Niciodată nu e ușor. Eu am avut noroc. Știu că poate să fie foarte greu.
„Trebuie să le arăți elevilor, orice fel de elevi, că îți pasă de ei”
– Nu v-au pus niciodată coșul de gunoi în cap?
– Nu, am scăpat. În primul rând, trebuie să le arăți elevilor, orice fel de elevi, că îți pasă de ei și că îi prețuiești pentru ce ar putea să fie. Să te intereseze ce gândesc ei, ce preocupări au în afara specialității pe care tu o predai. Pot să nu-i intereseze deloc limba română, nu? Am avut situații de elevi mai slabi și dezinteresați.
Cel mai greu mi-a fost în cele câteva cazuri în care elevul nu era interesat. Dar l-am întrebat: „Dar ție ce-ți place să faci?”. Mi-a spus „Mie de fapt îmi place să desenez”. Am zis: ”Foarte bine, nu vrei să văd și eu ce ai desenat?”. Și de aici pornind am avut o relație mai bună cu el, inclusiv la ore. Făceam și legătură cu artele plastice, să vadă că mă interesează ce este el, ce gândește.
– Ați predat la liceu. Liceul înseamnă elevi la o vârstă foarte complicată, ușor de format și de deformat. Sufletele sunt tulburi.
– Nu pot spune că mereu am reușit să pătrund în sufletul lor. Este o vârstă a căutării, a confruntării cu realitatea, care poate să fie dură. Și sigur că ei sunt vulnerabili.
Ținând seama de ei și încercând să le dau niște exemple de alte situații de viață prin literatură. Am mai avut avantajul obiectului, literatura, care îți permite să ai povestea la îndemănâ, care are rol și de exemplu, dar și de terapie. Sunt experiențe, poți să înveți din poveste despre oameni, și le vezi elevilor reacția, poți înțelege apoi devenirea lor. Când ei au simțit nevoia, am și discutat cu ei, dar mai ales când ei au simțit nevoia.
Continuarea pe Hotnews.ro
Sursă foto – pixabay.com