Dragă Jurnalule,
Îți scriu rândurile ce urmează pentru că, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, îmi place să stau de vorbă cu mine însămi. Și cum altfel s-o fac, dacă nu printr-o pagină de jurnal?…
Scrisul este bucurie, terapie, scrisul înseamnă să îți dai voie să verși lacrimile pe care nu le-ai vărsat o zi întreagă pentru că, se știe, trebuie să fii puternic în societate. Altfel, devii o pradă sigură pentru hiene și alte animale sălbatice.
Aș fi plâns în fiecare moment al zilei care tocmai s-a încheiat, dar nu pot să o fac decât seara, când nu mă vede nimeni.
Acum plâng însă în public. Și nu, nu e doar plânsul meu, e plânsul unei întregi colectivități, e plânsul profesorilor care, atenție, nu e un plâns de milă, ci e un plâns de revoltă al cărui ecou va zdruncina sistemul de educație din temelii!
Viața de profesor nu e deloc așa cum ar trebui să fie într-o societate civilizată…
Nu am visat niciodată la vacanțe, ore puține de lucru pe zi (ce să vezi, sunt oricum și astea niște mituri), mi-am dorit doar să îmi fac treaba bine acolo unde m-a pus Dumnezeu. Acum aș zice că nu Dumnezeu, ci naiba m-a pus să aleg învățământul, deși aș fi reușit în orice alt domeniu mi-aș fi propus. Și voi reuși, desigur, pentru că voi renunța la mizerie, birocrație, lipsă de politețe și tot ce înseamnă învățământul în momentul de față.
Astăzi m-am trezit la ora 6:30 pentru a merge la școală să fac pregătire suplimentară cu o clasă de a VIII-a… Poate, poate vor reuși să obțină o notă bună la Evaluarea Națională la limba română.
Evident, e de-a dreptul traumatizant să vii la ora 8 la școală pentru pregătire suplimentară și nu e nicio surpriză să constat mereu că în clasă am 10-15 elevi din 30…
Și totuși, se tot repetă obsesiv că profesorii nu își fac treaba, că vor elevi la meditații etc. Nici pe departe! Mulți profesori își rup din timpul lor pentru a-i ajuta pe elevi, chiar dacă ei rămân în continuare dezinteresați. Dintre cei 15, 4 nu au culegerile, 3 nu au caiete, 2 au venit doar pentru a-și continua somnul și tot așa… Sisif a fost un mic copil pe lângă ceea ce sunt profesorii astăzi.
La tramvai (da, profesorii nu își permit o mașină, de multe ori) mă întâlnesc cu o elevă care consideră că foarte potrivit ar fi să îmi întoarcă spatele când mă vede. Acum, ce pot să zic? Mulțumesc cerului că nu m-a înjurat sau nu m-a scuipat.
Bun, urmează două ore în care rămân în cancelarie și îmi pregătesc materialele pentru a doua zi – planuri de lecție, fișe, mă gândesc cum aș putea face ora mai atractivă pentru elevi. Între timp, mai învăț și pentru cursurile pe care le am la master. În fine, trec cele două ore și îmi încep programul normal de 6 ore. Nu îți pot spune cum a decurs ziua…
Dacă iadul ar putea fi asociat cu o imagine, aceasta ar fi cu siguranță imaginea școlii românești. Sau poate doar a unora dintre școlile din România. Înjurături, țipete… Profesorul intră în clasă și voci entuziasmate îl întâmpină într-o zarvă generală „Bă… C***ie”, „Hahh, deschidem la pagina 69? Aș cam vrea să f… ceva.”
Poți să mă judeci, dragă jurnalule, dar eu știu că am făcut imposibilul. Am fost profesor exigent, am fost prieten, am fost profesor și atât… Am fost tot ce mi-a stat în puțină. E o lipsă de educație de acasă pe care profesorii nu o pot suplini nicicum…
Între timp, aflu că o colegă a fost jignită de o mămică și de o bunică pentru că „a îndrăznit” să îi facă referat unui copil cunoscut drept „bătăușul clasei”.
Dragă Jurnalule, am obosit. E 17:30 și îmi pregătesc lucrurile pentru a merge acasă. Mâine voi merge în același loc… Dar nu voi repeta această acțiune pentru mult timp.
Aștept momentul „ianuarie”, să ne unim iarăși forțele, dar de data asta știu că nu va mai fi în zadar. Ori câștigăm, ori pierdem definitiv. Pierdem noi, se va pierde și societatea. E clar.
Voi susține greva pentru că sunt profesor și pentru că știu ce presupune această profesie. Nu protestez doar pentru salarii mai mari, protestez pentru decență și educație în școală. Avem nevoie de reguli clare, nu se mai poate ca ultimii derbedei să îngrădească dreptul la libertate al unor copii care își doresc cu adevărat să învețe.
Aș mai avea multe să îți povestesc, dar sunt epuizată fizic și psihic…
Cu speranța unui mâine mai bun,
Profesorul suplinitor cu o notă de aproape 9 la Titularizare, care a sperat că va schimba lumea, dar care și-a dat seama că singur nu va putea să o facă…
Opinie preluat[ de pe pagina de Facebook Jurnalul unui Profesor
Sursa foto – pixabay.com
