Mai multe editoriale ale unor profesori români meritorii și ale unor jurnaliști subtili se străduiesc să contureze definiția. Apar comentatorii, cu zecile de mii, din nou contraatacă, se contrazic sau anatemizează. Definițiile nu concordă, genul proxim și diferența specifică. Două variante sunt puse totuși în joc: în primul rând, profesorul sobru, științific, exigent, modelul clasic, rara avis. El nu oferă distracție, el e ghid întru știință și întru cercetare. Greu de găsit, specie pe cale de dispariție, a constatat-o însuși Andrei Pleșu într-un editorial recent. Pe de o parte, pe acest profesor nu-l mai produc universitățile mediocre. Pe de alta, nu-l mai tolerează un anumit tip de parenting, care nu s-ar recunoaște niciodată pe sine ca fiind radicalizat și care pretinde toleranță nesfârșită și legi fluide în educație.
Al doilea prototip ar fi profesorul în stil american, tot numai zâmbet, jucăuș, relaxat și tolerant. (Într-o țară cu inși total nerelaxați, profesorul să fie relaxat, carevasăzică. Îmi sună cam oximoronic.) Menționăm că și această tipologie recenta își găsește detractori printre cei care opinează că prea multă relaxare duce taman la delăsare. Una peste alta, însuși rectorul celei mai titrate universități din România opinează că școala nu e menită a servi fericire pe tavă, rolul ei fiind să ofere respect și cadru pentru studiu, propășire, cercetare.
Să fim perpetuu fericiți la școală, 6-8 ore în bănci, fără baze sportive, printre betoane? Grea misiune. Fericirea a devenit o obligație, satisfacție oricând, oricum și oriunde, iată iluzia periculoasă în care publicitatea și consumerismul par a ne fi aruncat. La care adăugăm un alt ingredient, anume hedonismul radicalizat pe principiul ,,ce nu-mi place, nici nu fac”. Cireașa de pe prăjitură: efortul continuu către gratificare constantă, imediată, pe principiul ,,vreau totul aici, acum, urgent”.
Triunghiul părinte-copil-profesor în care însuși copilul este esența se dovedește nearmonios, știrbit. Criza familiei se adâncește și se proiectează în școlile cu prea puțini psihologi, mediatori de conflict ori consilieri în educație și în comunicare. Criză de personal, criză de specialiști, hai că ne-am obișnuit și cu aceasta.
Profesorii resimt din plin presiunea neîncrederii. O neîncredere în societate, în stat, în politicieni, una care se propagă până la catedrele lor, prăbușindu-le. Părintele angoasat de violența intrinsecă a mediului scolar se teme deopotrivă de competitivitate. Astfel că la primul moft al fiului, profesorul este bârfit, etichetat, devalorizat sau reclamat. Toleranța, politetea și răbdarea devin valori …devalorizate în relația școală- societate. Pascal Bruckner, de curând invitat la Universitatea din Timișoara, a scris deja cu mulți ani înainte despre terorismul emoțional al unei generații de copii comozi, care nu mai acceptă nicio critică, oricât de măruntă.
Care ar fi rețeta de funcționare a profesorului ideal atunci? Ce se așteaptă de la el? Ca și cum am defini fericirea, sensul vietii ori al morții, iată-ne în fața unei definiții foarte dificile. Relativismul societății contemporane… relativizează înseși definițiile faptelor bune și ale faptelor rele. Granița dintre cel bun și cel rău s-a topit.
Deocamdată, imaginea profesorului din Romania rămane un portret în lucru din atelierul unui pictor blazat care și-a pierdut inspirația și motivația. Este pe pauză, cum ar veni, nu e finalizat. Ne temem de viitor și ne temem că ai nostri copii nu ar fi bine antrenați pentru acest viitor amenințător. Mircea Miclea opina că în pandemie rolul profesorilor s-a clarificat: mutarea lor de la catedră în fața unor laptopuri de la distanță a lăsat urme adânci în procesul educativ. S-a conturat o absență pe care nimeni și nimic nu a putut-o suplini. Profesorii sunt o verigă esențială în lanțul trofic. Se adaugă aspectul că au făcut o grevă memorabilă, și din nou, imaginea lor s-a îmbunătățit puțin; iată că am avut ocazia de a vedea o breaslă solidară, fie chiar și în ceasul al doisprezecelea.
Articol apărut pe – specialarad.ro
Sursă foto – pixabay.com
