Autor – Georgiana-Gabriela Fodor
Citesc de câteva zile în presă despre proiectul noii legi a educației în dezbatere publică referitor la situația liceelor pedagogice. În momentul de față, liceele pedagogice sunt școlile vocaționale care pregătesc viitorii învățători și educatori.
Ceea ce mă determină să scriu aceste rânduri este trecutul personal, istoria devenirii mele profesionale, a parcursului intelectual pe care l-am avut și care se datorează, în primul rând, Școlii Normale (vechea denumire a liceului pedagogic) pe care am absolvit-o. Din acest motiv, articolul de față se vrea a fi un document de existență, parafrazându-l pe Camil Petrescu, autentic, sincer și tocmai de aceea tonalitatea textului va fi mai mult nostalgică.
În 1991, anul intrării mele la liceu, s-a reînființat în orașul Brăila Școala Normală, o școală cu o tradiție de peste 160 de ani care a primit atunci prin ordin de ministru numele ilustrului om de cultură, poet, prozator, publicist, critic și istoric literar, eminescolog, Dumitru Panaitescu Perpessicius. După 1995 a funcționat sub denumirea Liceul Pedagogic „D.P. Perpessicius”, iar din anul 2020 a primit titlul de Colegiul Pedagogic Național „Dumitru Panaitescu Perpessicius”. Ceea ce doresc să accentuez este această continuă schimbare de-a lungul timpului, firească, atât la nivelul titulaturii, cât și la alte niveluri. De exemplu, în anul admiterii mele nu existau clase cu dublă specializare de învățători-educatori, ci o clasă de învățători și o clasă de educatoare. Concurența era extrem de mare, iar probele de aptitudini din muzică, din desen și sport se dădeau cu cea mai mare strictețe. Am avut șansa de a fi admisă la clasa de educatoare, spun șansa, deoarece nici nu pot să îmi imaginez viața de liceu fără profesorii care mi-au fost mentori și de la care am învățat practic tot ceea ce ține de pregătirea științifică și profesională în domeniu. De altfel, în familia mea, tradiția pedagogică este evidentă, bunica mea paternă fiind absolventa acestei Școli Normale de fete și, ulterior, învățătoare a satului natal. Pe lângă disciplinele din trunchiul comun, studiam metodicile alocate fiecărei discipline și realizam practica pedagogică în grădinița de aplicație, unde am avut mai întâi ore de asistență, apoi ore de predare. Îmi amintesc și acum cu câtă seriozitate trebuia să întocmim planurile de lecție și să le prezentăm după-amiaza la orele de consultații profesorilor metodiști care le verificau și ne ghidau demersul didactic. Am fost generația care am parcurs liceul în cinci ani, programul era foarte solicitant, uneori ne simțeam epuizate, alteori nu înțelegeam de ce noi trebuie să facem mai mulți ani de liceu în comparație cu alți liceeni. Programul zilnic era dens, pe lângă orele obișnuite, orele de consultații, orele de practică, aveam și ore de instrument și de cor. Ore după ore. Pregătire după pregătire. Însă, formația umanistă și pregătirea didactică pe care le-am deprins atunci au reprezentat temelia parcursului meu ulterior. Am optat, după un an la catedră ca educatoare, să vin la secția de Pedagogie-Limba și literatura română, unica din țară, la Cluj-Napoca, din cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, UBB, urmând de data aceasta modelul matern. Spre această secție se îndreptau absolvenții liceelor pedagogice, îmbinând armonios latura filologică și formația pedagogică. Din păcate, s-a desființat și această secție de câțiva ani. În facultate, spre fericirea mea, am putut aprofunda ceea ce aveam deja temeinic învățat din liceu, astfel că am construit mai departe, solid și firesc, ceea ce numim vocația de a fi profesor. Cu toate acestea, îmi persistă și astăzi în memorie întrebările primite când ne-am prezentat în prima săptămână de liceu: Cu ce scop ați venit la acest liceu? Vreți să rămâneți educatoare? De ce?
Tonul nostalgic se întrerupe aici și, plecând de la conceptul de vocație, ajung la punctul nevralgic al învățământului, pregătirea cadrelor didactice pentru această profesie unică, dificilă, dar poate cea mai frumoasă dintre toate profesiile. După terminarea facultății, ne recunoșteam imediat între noi, cei care absolvisem un liceu pedagogic: noi știam să facem planurile de lecții corect, aveam noțiuni de didactică bine însușite, aveam o serioasă pregătire filologică, așa că nu pot să fiu decât recunoscătoare Școlii Normale „D.P. Perpessicius” și tuturor profesorilor mei.
Revenind la actuala lege a educației în dezbatere, citim că absolvenții liceelor pedagogice vor putea profesa doar la nivel antepreșcolar sau preșcolar, având specializarea de educator-puericultor, educator educație timpurie sau educatoare/ educator. Cei care doresc să exercite profesia de învățător vor fi obligați să urmeze trei ani de facultate până la absolvirea diplomei de licență cu specializarea „Pedagogia învățământului pentru primar și preșcolar”. Ceea ce atrage atenția din start este diferența dintre educator și învățător, care a existat, așa cum scriam și înainte, până la un anumit nivel. Însă, mai este aici un aspect. Schimbarea propusă aduce în prim-plan încă o dilemă: ce ar trebui să avem în vedere cu aceste modificări, tradiția școlii românești sau modelele europene? Consider că ar fi necesare câteva dezbateri publice despre învățământul românesc, descris mai mult prin exemple negative în ultima perioadă pe toate canalele și cu tot mai multe voci, despre tradiția școlii românești, despre oamenii de cultură, toți cei care au trasat direcții de-a lungul timpului în școala românească, despre tot ceea ce este valoros în istoria învățământului românesc. Cu alte cuvinte, să ne întoarcem privirea puțin și spre trecut, să învățăm să apreciem mai mult trecutul, să nu stăm cu ochii țintă doar pe modelele din afară, să gândim perspective solide, să proiectăm sisteme sau să propunem schimbări după realizarea unor analize serioase și să formulăm clar și corect ce așteptări avem de la toate acestea pe termen lung. Altfel, rămânem cu senzația golului și gustului amar al unor modificări legislative formale, al unor modele externe care nu se pliază pe nevoile concrete din sistem. Dar suntem deja pe teritoriu maiorescian și nu e de bun augur, căci s-a învechit, e depășit, deci nu mai e valabil.
O primă concluzie ar fi aceea că în educație valorile nu se demodează asemenea unor haine sau tehnologii, nu expiră, iar principiile sau idealurile educaționale atunci când se schimbă trebuie să plece firesc dintr-o tradiție și să clarifice scopul și efectele pe un interval de timp îndelungat. Noile tehnologii au impus în societatea modernă un ritm alert al evoluției. Și în educație lucrurile se schimbă, dar perspectiva este diferită, învățământul și educația necesită timp, validare și formarea unor valori de durată atunci când se petrec astfel de transformări.
O altă concluzie deja semnalată de specialiști este aceea că modificarea propusă va conduce la desființarea școlilor pedagogice. Trebuie avută în vedere și această perspectivă sumbră dacă ne gândim la diminuarea interesului pentru această școală și la toate implicațiile financiare în urma adoptării unor legi ale salarizării diferențiate. Va mai fi atractiv din acest punct de vedere să devii educator? Să ne întoarcem la vocație, dar nu din vocație suntem plătiți, ci conform unor grile de salarizare care nu vor avantaja acești viitori absolvenți de licee pedagogice. Despre profesia de educator s-ar impune o altă dezbatere, foarte interesantă așa cum se deduce din proiectul de lege invocat aici.
Prin urmare, ce este de făcut în această conjunctură? Câteva sugestii pe care doresc să le formulez sunt următoarele: o consultare reală a specialiștilor, nu doar în documente, de multe ori fictivă sau incompletă; o atenție sporită celor care în prezent activează în aceste licee pedagogice și care pot avea puncte de vedere foarte argumentate; un interes din partea factorilor decizionali acordat acestor propuneri legislative, ținând cont că funcția ocupată de cele mai multe ori politic este temporară, iar dramaticele schimbări în sistemul de educație au consecințe pe termen lung asupra multor generații; și, de ce nu, o analiză financiară a costurilor pe care le va implica această modificare de statut ocupațional.
Avem nevoie de vizionari în educație, nu de stegari ai nonvalorilor. Avem nevoie de profesioniști dedicați sistemului, nu de oportuniști. Avem nevoie de stabilitate în sistem și de oameni de vocație, nu de iluștri plagiatori sau recitatori ai unor fraze fără substanță. Știu că aceștia există, sunt dintre cei care luptă zilnic în sistem cu neajunsurile de toate felurile, care pun binele copiilor pe primul plan, care își exercită profesia cu iubire, care încă dispun de timp, energie și de optimism pedagogic.
Nu voi înceta să cred că învățământul românesc merită o soartă mai bună decât cea pe care o are în prezent. Tocmai pentru că în această profesie nu poți rămâne în lipsa vocației pedagogice.
Georgiana-Gabriela Fodor – Între anii 1991-1996 este elevă a Școlii Normale „D.P. Perpessicius” din Brăila. În 2001 finalizează studiile Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, secția Pedagogie-Limba și Literatura română, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
Parcurge cursurile masteratului interdisciplinar Istoria imaginilor, istoria ideilor la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, promoția 2005.
În perioada 2005-2008 își continuă studiile în cadrul Școlii doctorale la Facultatea de Litere, Universitatea din Oradea, finalizate cu teza de doctorat Reprezentări ale teatralității în romanul românesc din perioada 1945-2000.
Din 2009 este redactor la revista Perspective. Revista de didactica limbii și literatuii române în paginile căreia publică frecvent articole de specialitate. În prezent, este profesoară de limba și literatura română la Liceul cu Program Sportiv din Cluj-Napoca, având o experiență de 22 de ani la catedră.
Sursă foto – pixabay.com
