Mult prea mulți părinți și profesori au credința greșită că sunt prieteni cu elevii. E ceva bine intenționat care vine din dorința de a fi plăcut de cei mai tineri, sau pentru că îți sunt simpatici. Dar îi bagă în ceață pe elevi. În cele cinci minute cât am stat la locul de joacă am văzut părinți care le vorbesc de la egal copiilor lor, numindu-i prieteni și încercând să fie „cool”, doar pentru a se transforma rapid în educatori duri, însă ciudat de ineficienți, țipând (de multe ori înjurând – altă problemă, de discutat altă dată) la același copil. Cum ne putem aștepta de la copiii să treacă prin acest câmp de mine, când au de-a face ori cu dr. Jekyll or cu Mr. Hyde?
Nu doar părinții sunt de vină pentru această abordare. Am asistat la o scenă în care un director a anulat pedepsele unui copil prost crescut deoarece credea că acel copil va răspunde mai bine la prietenie. Copilul pur și simplu a profitat de confuzia rolurilor iar comportamentul lui s-a înrăutățit.
A-i disciplina pe copii nu este nici ușor, nici distractiv. Multe cursuri pentru profesori nu oferă suficiente recomandări pentru cum să controlezi comportamentul și să păstrezi distanța. Și în timp ce unele școli se descurcă de minune în a impune o cultură a respectului, altele sunt mult mai preocupate cu giumbușlucurile politicilor de comportament care au impact foarte redus.
Indiferent de motiv, profesorii și părinții care se comportă astfel pierd din vedere esențialul:
părinții și profesorii sunt mult mai importanți decât prietenii. Prietenii sunt adesea tranzitorii și inconsistenți. Rolul nostru este constant: să îndrumăm, să educăm și să disciplinăm copiii plasați în grija noastră pentru a ne asigura că sunt capabili să funcționeze bine, să-și dezvolte întregul lor potențial și să îmbogățească societatea.
Continuarea pe Contramundum.ro
Sursă foto – pixabay.com
