Autor – Florin Costache
Pentru că îmi amintește de socrul meu.
Recunosc, nu este un argument politic. Dar uneori antipatia alungă rațiunea. Auzi un anumit ton, ți se spune o poveste despre un prânz pe Nil, cu ficat de cămilă albă, despre ceva echipament hifi la care se ascultă muzică piratată, pentru ca cd-urile de colecție cu jazz sunt tot scumpe și știi deja cum o să fie masa de duminică.
De când l-am văzut în ceva materiale nefolosite din filmarea cu înotul, Călin îmi dă senzația acelui bărbat pentru care orice conversație este o ocazie să pună lucrurile la punct. Tu poți crede că schimbați păreri, contruiesti familie, națiune, credință și libertate. El consideră că te instruiește. Dacă întrebi ceva, înseamnă că încă nu ai înțeles. Dacă insiști, probabil că ai fost influențat, iar dacă sugerezi ceva, poți fi lăsat singur la masă pentru că într-o lojă la Wiener Staatsoper, în pauza dintre actul doi si trei ale lui Macbeth, cineva i-a lăsat un card nenominal într-o bancă Saudită.
La masă cu socrul meu mâncam sarmale și îi priveam Astrolabium Galileo Galilei. Mai admiram niște Grații pictate la comandă de Mirel Zamfirescu, în format 1:2,35. Aveam unde să mă uit când nu mai aveam chef să ascult. Și uneori tăceam fiindcă știam cât m-ar costa o singură obiecție, un cuvânt.
La Călin mă obosește solemnitatea. Felul în care o frază pare să ceară respect înainte să ofere un sens. Pauza în care ar trebui să te simți mic. Privirea care te invită să fii de acord, fiindcă orice altă reacție ar strica momentul. Am mai întâlnit-o in timp, la Inocențiu al X-lea al lui Velasquez, la Ion Iliescu, in biroul sau plin de prelungitoare, la Adrian Sârbu care avea o soluție la orice.
Când am văzut poze de dinainte de alegeri, în care Georgescu apare cu bătrânii din DGIA, mi s-a părut că aș ști să mă port la masa aceea. Să ascult, să dau din cap, să nu stric prânzul cu vreo întrebare. Sau să mă scuz si să ies puțin la aer și să privesc cerul cu stele, pentru că de la Călin din Cartier nu poți afla despre stele.
În imaginar, în prezența lui Călin, mă trezesc iar în rolul ginerelui: adult pentru toate obligațiile, insuficient de matur pentru o opinie proprie.
Poate sunt nedrept. Poate proiectez asupra unui om public o iritare foarte personală. Accept.
Dar când aleg pe cineva să conducă o țară, aș vrea să pot pune o întrebare fără să simt că trebuie mai întâi să cer voie să vorbesc. De la masa de duminică mai poți pleca după desert. Dintr-o președinție se pleacă mai greu.
Și ce Grație de pe perete poate să te facă să nu te înspăimânți privind în ochii lui Călin?
Textele preluate în categoria ”Opinii” sunt asumate de autori și nu reprezintă, neapărat, poziția site-ului alert24.ro
Sursă foto – https://www.facebook.com/calingeorgescuro/photos
