Administrația Prezidențială a anunțat că a semnat un contract de „consultanță strategică” și asistență în relațiile cu Guvernul și Congresul Statelor Unite, cu un plafon maxim de 565.000 de dolari pe lună. Contractul, încheiat cu firma americană Eversheds Sutherland, are o durată inițială de șase luni și vizează, potrivit comunicatului oficial, promovarea intereselor strategice ale României în relația cu Washingtonul.
Potrivit Administrației Prezidențiale, serviciile contractate urmăresc obiective precum creșterea capacității de apărare a României, atragerea de investiții majore, susținerea integrării în structuri internaționale importante, libera circulație a cetățenilor, combaterea traficului de persoane și a criminalității transnaționale. Formularea privind „integrarea în structuri internaționale importante” pare să indice, cel mai probabil, dosarul aderării României la OCDE, unde susținerea Statelor Unite este esențială.
Contractul ridică însă o întrebare politică inevitabilă: de ce mai are România Minister de Externe, ambasadă la Washington, consilieri prezidențiali, aparat diplomatic și instituții specializate dacă, pentru relația cu SUA, statul simte nevoia să cumpere acces privat la decidenții americani?
Administrația Prezidențială susține că astfel de servicii reprezintă o practică uzuală în relația cu administrația americană și că ele completează demersurile oficiale ale Președintelui, Guvernului, Parlamentului și celorlalte instituții relevante. Cu alte cuvinte, Cotroceniul spune că nu înlocuiește diplomația românească, ci o sprijină printr-un mecanism de lobby profesionist la Washington.
Totuși, dimensiunea financiară a contractului este greu de ignorat. La plafonul maxim, suma poate ajunge la 3,39 milioane de dolari pentru cele șase luni inițiale. Este o sumă care transformă contractul într-o decizie politică majoră, nu într-un simplu serviciu tehnic de consultanță.
Firma Eversheds Sutherland are prezență internațională, inclusiv în România, iar biroul local este condus de avocatul Mihai Guia. Compania este înregistrată în SUA și pentru activități de lobby, iar Administrația Prezidențială afirmă că aceasta are acces la mediile politice și administrative relevante de la Washington.
Un alt detaliu sensibil este că aceeași firmă ar mai fi avut un contract în România, de 900.000 de dolari, încheiat cu trei oameni de afaceri români, potrivit informațiilor citate în material. Este vorba despre persoane și companii din domenii precum gaze, construcții și consultanță, ceea ce poate alimenta întrebări suplimentare despre rețelele de acces, interesele economice și modul în care se construiește influența românească la Washington.
Dincolo de explicațiile oficiale, cazul deschide o discuție incomodă despre capacitatea reală a statului român. Dacă relația cu SUA este prioritate strategică absolută, de ce nu poate fi gestionată suficient prin canalele diplomatice clasice? Dacă România are nevoie de lobby privat pentru a fi auzită la Washington, problema este lipsa de acces, lipsa de competență sau lipsa de greutate politică?
Contractul poate fi apărat pragmatic: în America, lobby-ul este instituționalizat, iar statele folosesc frecvent firme specializate pentru a-și promova interesele. Dar poate fi criticat la fel de legitim: când plătești sute de mii de dolari lunar pentru „asistență strategică”, admiți implicit că aparatul diplomatic propriu nu mai este suficient.
Iar aceasta este, poate, întrebarea de fond: România cumpără influență suplimentară la Washington sau cumpără, foarte scump, dovada că propria diplomație nu mai are suficientă influență?
Sursă foto – nicusor.dan/facebook
