La Bruxelles, la sosirea la Consiliul European informal, președintele Nicușor Dan a ales cea mai strictă formulă posibilă pe una dintre cele mai sensibile teme ale relației București–Chișinău: unirea nu poate fi proiectată ca decizie a României, ci doar ca rezultat al unei opțiuni majoritare în Republica Moldova. Întrebat dacă România e pregătită să ia în serios scenariul unirii, șeful statului a răspuns scurt și fără echivoc: „În momentul în care o majoritate în Republica Moldova va dori asta. Pentru moment, nu suntem acolo”.
E o poziționare care mută centrul de greutate de pe emoție pe procedură și de pe retorică pe legitimare democratică. Într-un singur enunț, președintele a delimitat două planuri: planul identitar, care poate exista ca aspirație și dezbatere, și planul politic, care începe abia în momentul în care societatea moldoveană produce o majoritate clară și stabilă pentru o asemenea schimbare de destin. „Nu suntem acolo” devine, astfel, nu o respingere a ideii, ci o constatare a realității sociopolitice de azi.
Declarația lui Nicușor Dan vine în aceeași zi în care Maia Sandu a vorbit, într-o conferință amplă de presă la Chișinău, despre unire ca posibilă garanție strategică a păcii și apartenenței la lumea liberă, mai ales în context regional tensionat. Dar, în aceeași intervenție, președinta Republicii Moldova a calibrat subiectul: a arătat că nu a discutat unirea cu liderii europeni și că obiectivul imediat al Chișinăului rămâne aderarea la Uniunea Europeană, tocmai pentru că, în prezent, nu există o opinie publică favorabilă unirii în rândul electoratului moldovean.
Împreună, cele două mesaje conturează o linie de continuitate, nu o divergență: unirea rămâne în orizontul posibilităților istorice, însă drumul realist și „utilizabil” politic acum este cel european. Pentru Maia Sandu, UE e traseul care adună sprijin intern mai larg și produce efecte concrete de securitate și prosperitate. Pentru Nicușor Dan, UE e și cadrul care reduce riscurile unei discuții premature despre unire, într-o regiune unde orice ambiguitate poate fi exploatată propagandistic și poate amplifica tensiuni.
Din perspectiva Bucureștiului, răspunsul președintelui are și o funcție defensivă. Tema unirii e, inevitabil, un câmp de competiție internă: unii actori politici cer „mai mult curaj”, alții invocă „prudența”. Prin condiționarea explicită de o majoritate în Republica Moldova, Nicușor Dan își construiește o ancoră de legitimitate care îl scoate din logica promisiunilor maximaliste și îl plasează în registrul responsabilității instituționale: România nu poate forța, nu poate grăbi și nu poate „declanșa” singură un astfel de proces fără a risca să compromită tocmai ideea pe care pretinde că o apără.
Mai există un subtext important: „majoritatea” nu înseamnă doar un sondaj favorabil într-un moment emoțional, ci o majoritate politică și socială capabilă să reziste presiunilor, să treacă prin alegeri, să susțină pași constituționali și să gestioneze costurile unei tranziții istorice. Or, exact aici se vede de ce discursul despre UE e dominant azi la Chișinău: fiindcă oferă rezultate incremental, în timp ce unirea cere o maturitate politică și o coeziune socială pe care Republica Moldova, conform propriilor lideri, nu le are încă.
În concluzie, președintele României a făcut ceea ce un șef de stat poate face fără să aprindă inutil un front: a recunoscut tema, i-a fixat criteriul democratic decisiv și a refuzat să o transforme în slogan. Mesajul de la Bruxelles nu e unul de entuziasm, ci de realism rece: dacă va exista o majoritate limpede la Chișinău, România va avea de discutat serios scenariul. Până atunci, „nu suntem acolo”.
Sursă foto – facebook/nicusor.dan
