2008

Anul acesta am luat premiul întâi în etapa națională. Nimeni nu știe cine sunt cu adevărat, de unde am apărut. Poate chiar printre dascălii mei există încă oameni care nu știu de unde și când a explodat această lumină. Eu aș numi această lumină perseverență. Muncă. Talent. Inspirație. Și perpetuă raportare la tine, cel de ieri. Să fiu eu mereu mai bun decât ieri. Și mâine, mai bun decât azi.

2009

O vorbă spune: ,,Nu e greu să câștigi o competiție. Greu este să te menții sus!”

Parcă simt o presiune în spate, însă știu că trece prin muncă. Nu mă gândesc la podium, vreau doar să fiu mai bun. Mai bun decât ieri.

Azi am obținut pentru al doilea an consecutiv, titlul de prim în etapa națională, cu nota 10. Am auzit multiple elogii la adresa mea și câteva facultăți și-au exprimat dorința de a opta pentru ele.

Preț de o clipă, în suflet mi-a încolțit speranța că țara asta mă vrea, că apreciază dedicarea mea, că promisiunea acestui succes mă va înflori frumos în pământul țării mele.

Cu toate acestea, ceva nu mă lasă să-mi pierd capul în elogii. Încerc să mă concentrez pe perioada următoare: bacalaureat și admitere la facultate.

Am mult de muncit. Iar eu cred că există mereu perfecțiune de atins și dincolo de nota 10.

Azi am dat prima probă la bacalaureat și cu toate că au trecut câteva ore de atunci, încă am senzația că cineva m-a azvârlit brusc, din lumea binelui, în haosul răului absolut. Elevi pregătiți să copieze, cu manualele înghesuite sub haine și profesori supraveghetori care te întreabă: ,,Tu nu ți-ai adus niciun manual să copiezi?”

– Nu, doamna profesoară! – răspund, accentuând numirea, anume pentru a o trezi din somn. Sau pentru a mă trezi pe mine, din ceea ce-mi pare doar un vis urât.

Din nefericire, râsul ironic pe care îl primesc îmi demonstrează imediat că nici clopotul de la Notre-Dame nu ar avea puterea să o trezească din somnul moral în care zace ca moartă.

Oare eu pentru ce lume m-am pregătit? Mai există corectitudine pe undeva? Mai este ea, o valoare în sine? Când s-a stricat lumea în asemenea măsură?

Întrebările curg în cascadă, dar niciunul din dascălii mei, cei care m-au pregătit pentru lumea binelui, nu-mi pot oferi un răspuns mulțumitor. Rămași captivi într-o lume arhaică – lumea binelui, ei nu se pot ,,adapta” la această lume nouă, complet antagonică.

Și ar vrea ei asta? Cu siguranță nu, cu atât mai puțin eu. Undeva, departe, chiar de ar fi la capătul lumii, voi regăsi Binele!

E și asta, o promisiune. Care-ți ridică soarele…

2012

Azi am absolvit Facultatea, ca șef de promoție. Urmează masterul. Încă nu știu exact profesia, însă îmi doresc să practic ce am învățat și să o fac cel mai bine! Tot mai bine! Azi, mai bun decât ieri, mâine mai bun decât azi!

2016

Azi a fost prima mea zi, ca profesor. Simt o apăsare, pentru că observ discrepanța dintre teorie și practică, dar și urgența cu care orice formă de învățământ superior ar trebui să includă o parte de practică reală, indiferent de disciplină.

Sunt conștient că orice început e greu, așa că nu mă descurajez. De aceea, în buchetul iubirii mele pentru copii, adaug multe cărți de pedagogie și psihologie pe care le citesc cu aviditatea celui care dorește să ofere minților tinere tot ce are mai bun. Chiar dacă această cunoaștere costă. A fi mereu la zi, înseamnă a achiziționa, pentru că multe cărți nu se găsesc la bibliotecă.

Salariul meu e 1200 de lei, iar chiria e 1000 de lei. Nu, nu stau singur într-un apartament luxos, ci împreună cu sora mea. Și, ca în perioada facultății ne mai ajută părinții, printre care mama, care e tot cadru didactic.

Fac economii la mâncare, ca să fiu la zi în profesie și jubilez la sunetul sacoșelor cu zacuscă.

Nu am timp pentru al doilea job, pentru că am normă întreagă, iar în afara orelor, corectez, mă documentez, particip la cursuri de formare (când mi le permit, pentru că și acestea costă), pregătesc fișe de lucru, lecții și mici surprize pentru cei mici. Iar în fiecare an dau un examen numit ,,Titularizare”, care nu are nimic de-a face cu titularizarea, prea puțin cu munca de la clasă, dar care îți fură anual două luni din vacanța de vară, cu pregătirea.

Înțeleg că pentru suplinitori nu se eliberează posturi, din cauze necunoscute. De ce? Poate răspunde Ministerul.

Însă pentru prima dată simt că țara asta se îndoiește de capacitatea mea. Altfel, de ce m-ar supune în fiecare an la același examen, de parcă mi-aș pierde capacitatea intelectuală de la un an la altul?

Credeam că expiră doar alimentele. Acum am învățat că și notele de zece expiră de la un an la altul. Și cum știu că omul cât trăiește, învață, n-am lăsat lecția neînsușită, chiar dacă simțeam în același timp, cum o promisiune moare…

2019

Frații mei au părăsit țara. Nu știu pentru cât timp. Eu mai încerc puțin, poate învie speranța…

În fiecare dimineață, copiii îmi spun că îi fac fericiți, și tot în fiecare după-masă stau minute întregi în fața rafturilor din magazin, comparând prețurile. Iar seara socotesc cât am reușit să pun deoparte. Acel ,,deoparte” care mâine e investit în cărți cu informația la zi, chirie și premii în cărți pentru copii, pentru care vistieria statului e mereu goală. Iar poimâine o iau de la început. Muncind ca Sisif, odinioară.

În câțiva ani, salariile au mai crescut puțin. Odată cu plecarea fraților mei, am avut ambiția firească de a mă gestiona de unul singur, că doar de asta munceam. Dacă din propriul salariu nu-ți poți plăti o chirie fără să ceri ajutorul mamei, care, cu toată vechimea în muncă, tot nu a depășit total etapa chiriei, de ce aș mai rămâne în țară?

Am mai renunțat la unele achiziții necesare, am redus garderoba la 5 haine pe care le rulam în funcție de zilele săptămânii și purtam aceeași încălțăminte până o făceam ferfeniță.

La capitolul hrană, nu aveam pretenții, cât timp găseam ceva din categoria ,,mult, bun și ieftin”, un fel de principiu profesional pe care-l respect și acum, ca o relicvă sfântă din vremea facultății.

În fine, după ce a mai crescut puțin salariul, am reușit să schimb vreo două chirii mai acceptabile, în sensul că stând și singur, nu-mi mâncau salariul în întregime, ci numai 3 sferturi sau jumătate din el, la care se adăugau cheltuieli, mâncare, și când îmi permiteam, alte cheltuieli strict necesare.

Ieri, micuții din clasele primare, aflând că nu mă mai întorc la anul, s-au așezat în poarta școlii și nu mai voiau să mă lase să plec.

Sistemul le-a luat-o înainte.

Urmăresc, ca președintele țării, ,,cu atenție și îngrijorare” criza financiară generată de contextul pandemic și războiul din vecini, și mă îngrozește inflația care a făcut ca salariul de profesor să-mi rămână prea mic pentru supraviețuire, în ciuda vocației.

6 lei – litrul de lapte. Laptele la 1,5, marca cea mai slabă. Dacă ai noroc, poți prinde un preț redus, la 5,5 lei. De prețul pâinii nu mai vorbesc, că oricum îngrașă. Zahărul la 6, 7 lei kg – devine amar, când te uiți în portmoneu. Au dreptate și nutriționiștii, că nu e sănătos consumul de zahăr. Păi nu e sănătos pentru că nu-ți mai ajung banii de chirie, care apropo’, a crescut și ea.

Oare cât timp îmi mai permit o chirie din salariul de profesor? Guvernul se face că promite mărirea salariilor în învățământ, sindicatele se fac că protestează, numai profesorii muncesc pe bune, ca să nu afecteze parcursul elevilor.

Din păcate, până acum vocația nu mi-a plătit nicio factură. În schimb, mi-a consumat din puținele resurse financiare, pentru a mă perfecționa în permanență.

2023

Azi, 11 februarie 2023, deși muncesc cu normă întreagă în învățământ de 7 ani, nu mai reușesc să-mi plătesc o chirie decentă din salariul de profesor. 300 de euro la un salariu de 3000 de lei e o chirie prea costisitoare pentru a supraviețui, cu atât mai mult pentru a mă perfecționa. Chiar și 250 de euro e mult pentru salariul unui profesor.

Sigur, ar exista varianta să mă mut într-o chirie cu una, două sau mai multe persoane, ca în studenție, ca să supraviețuiesc. Dar eu sunt sătul de sărăcia și umilința în care mă ține țara mea, pe mine, cel fără de care nu ar exista niciun alt profesionist.

După 7 ani de muncă, examene și dedicare, după ce am dobândit experiență și am mutat dintr-o chirie în alta 3 biblioteci cu cărți citite și răs-citite, a venit momentul să renunț la învățământ.

,,Voi pleca din tine, țară, și nu cred că mă vei mai putea aduce înapoi!” E și asta o promisiune. Care te face să plângi…

Pe masă stau cuminți, bilețelele de iubire primite de la copii: ,,Mulțumim că ne faceți fericiți!”

Articol preluat de pe pagina de Facebook – Jurnalul unui Profesor

 

 

Sursă foto – pixabay.com