România trăiește una dintre acele contradicții care sună scandalos în titlu, dar devin perfect explicabile când te uiți la mecanica reală a sistemului: suntem etichetați drept cel mai mare producător de gaze naturale din Uniunea Europeană, însă în orele de vârf din zilele geroase tot avem nevoie de importuri. Nu pentru că „nu avem gaz”, ci pentru că avem un sistem proiectat – tehnic și comercial – să se sprijine pe import atunci când cererea sare brusc, iar producția și depozitele nu pot crește la fel de repede.

În iarna aceasta, paradoxul s-a văzut mai bine ca oricând. România a intrat în sezon cu depozitele foarte încărcate (în jurul a 95% la început de octombrie, potrivit relatărilor din presă) și totuși a ajuns, după ger, să coboare spre zona 60–65% în plină iarnă. Nu e „panică”, e fizică: când consumul urcă, scade stocul. Adevărata întrebare e alta: de ce, cu stocuri și producție, nu reușim să evităm importul fix în orele în care avem cea mai mare nevoie?

„Cel mai mare producător” nu înseamnă „am explodat producția”

În primul rând, locul 1 din UE nu spune neapărat că România a avut un salt spectaculos de producție. În mare parte, spune că alții au coborât: declinul/problemele de producție din Olanda și decizia de a reduce/închide treptat marele zăcământ Groningen au schimbat clasamentul. În plus, statistica e influențată și de modul de raportare (de pildă, raportarea în terajouli în funcție de puterea calorică), ceea ce poate răsturna ordinea chiar dacă volumele sunt apropiate.

Asta explică de ce observația formulată în spațiul public – că România a ajuns „nr. 1” și fiindcă a dispărut concurența directă – are un sâmbure important de adevăr.

Problema reală e „pe oră”, nu „pe an”

În zilele cu temperaturi foarte scăzute, România nu se lovește de lipsa gazului „în general”, ci de lipsa debitului suficient „acum”. Producția internă nu poate urca instant ca să acopere vârful, iar depozitele au și ele limite de extracție/„deliverability”: poți avea mult gaz în subteran, dar să nu-l poți scoate suficient de repede în câteva ore de vârf.

În ianuarie, date citate în presă indicau un tablou tipic de vârf de consum: producție internă ~23,6 milioane m³/zi, extracție din depozite ~25,5 milioane m³/zi, iar diferența acoperită din importuri. Asta nu e „trădare energetică”, e diferența dintre stoc și debit – dintre cât ai și cât poți livra pe țeavă într-un interval scurt.

România a devenit și coridor regional, nu doar consumator intern

În ultimii ani, România nu mai e doar o piață care își alimentează consumul propriu, ci și un nod regional: prin sistemul național pot tranzita volume către Republica Moldova, Ungaria sau Ucraina, în funcție de rute, contracte și situația regională. În perioadele reci, când și consumul intern urcă, și tranzitul poate crește, „locul” din conducte devine o resursă în sine. De aici senzația publică de absurd: „noi importăm, dar gazul trece pe la noi”. În realitate, nu e același gaz și nu e același drept de utilizare: tranzitul înseamnă obligații și programări, iar sistemul trebuie ținut stabil tehnic.

Importul e, de fapt, o funcție proiectată a sistemului

Pe scurt, România a fost gândită decenii întregi ca un sistem care echilibrează vârfurile prin import, nu ca un sistem autarhic la minut. Asta se vede în infrastructură, în modul în care sunt operate depozitele și în filosofia de securitate energetică moștenită.

Când spunem „dependență”, sună ca o vină politică. Când spunem „mecanism de echilibrare pe vârf”, sună tehnic și plictisitor, dar descrie mai corect realitatea.

„Salvarea” din Marea Neagră – dar nu ca magie instant

Proiectul OMV Petrom + Romgaz, adică Neptun Deep, e într-adevăr schimbarea de joc pe termen mediu: resurse estimate la circa 100 miliarde m³, prima producție vizată în 2027 și un potențial de ~8 miliarde m³/an, ceea ce poate schimba balanța internă și, în anumite condiții, poate împinge România spre export net.

Dar aici e o nuanță importantă, ignorată de obicei în discursul triumfalist: chiar și cu mai mult gaz produs anual, rămâne întrebarea de sistem – ce se întâmplă la vârf, pe oră, în zilele cele mai reci? Dacă nu investești în capacități de transport, comprimare, interconectare și în modul de exploatare a depozitelor (deliverability), poți avea mai mult gaz în contabilitate și tot să ai nevoie de import punctual, ca „supapă” în orele de stres.

Concluzia incomodă: paradoxul nu e al gazului, ci al administrației și al infrastructurii

România nu importă iarna pentru că e „săracă în resurse”, ci pentru că:

  • clasamentul de „nr. 1” are și o componentă de context european (alții au coborât);

  • vârful de consum se joacă pe debit/oră, nu pe volum/an;

  • am devenit coridor regional, iar asta complică operarea în perioade de stres;

  • Neptun Deep va ajuta decisiv, dar nu înlocuiește nevoia de „inginerie de sistem” (transport + depozite + reguli de piață).

 

Sursă foto – alert24.ai