România are o slăbiciune recurentă: se îndrăgostește de primari. Îi vede zilnic, le pipăie bordurile, le simte șantierele, le măsoară luminile de sărbători și, la final, îi declară „gospodari”. Apoi îi urcă, cu aceeași naivitate cu care mută un ficus din sufragerie în birou și se așteaptă să înflorească identic, în Palatul Victoria. Iar când ficusul se ofilește, ne certăm între noi: „nu l-au lăsat”, „n-a avut majoritate”, „greaua moștenire”, „ăștia sunt românii”.
În 2008–2012, mitul primarului-minune a fost ambalat în costum de premier și livrat pe fondul unei crize globale. Nicușor Dan l-a adus pe Bolojan în funcție în iunie 2025, cu discursul de „ordine”, „reforme” și „disciplină”. Cu ani înainte, Emil Boc ajunsese premier în decembrie 2008 și a devenit, în ochii multora, prototipul: primar popular, harnic, cu reflexe de management local. Diferența? Decorul. Atunci a fost criza financiară și împrumutul masiv cu FMI/UE/Banca Mondială. Acum e corecția de deficit și o economie care intră în „recul” după un model lung de consum pe datorie, recunoscut chiar de guvern.
Și totuși, rezultatul – pe nervul social – sună familiar: țara „în gard”, iar populația între frică și scârbă. În epoca Boc, România a trăit austeritatea pe viu: salarii bugetare tăiate cu 25%, TVA urcată de la 19% la 24%, proteste, sentimentul că statul își plătește factura fix cu banii celor care nu pot fugi nicăieri. Când Curtea Constituțională a blocat tăierea pensiilor, n-a fost o victorie a bunăstării, ci doar o repoziționare a tăvălugului: dacă nu tai acolo, crești taxe dincolo. Statul, ca un animal mare și speriat, calcă în picioare ce prinde mai ușor.
În epoca Bolojan, România a intrat oficial în recesiune tehnică în a doua jumătate din 2025: două trimestre consecutive cu scădere a PIB, iar pentru trimestrul IV 2025 INS raportează un minus de 1,9% față de trimestrul anterior (serie ajustată sezonier). Premierul spune că nu e criză, ci „costul” tranziției spre o economie solidă; sună corect ca frază și steril ca viață. Când ești în recesiune, fiecare „corecție” e tradusă în limbaj uman prin: firme care amână, oameni care strâng cureaua, credite care devin mai grele, nervi care devin mai scurți.
Aici e miezul comparației – și ironia amară. Primarul iubit funcționează într-un oraș: are un perimetru, o echipă, o opoziție gestionabilă, un set relativ clar de instrumente. Țara e alt animal: are regiuni care se urăsc, bugete care mint, instituții care se prefac, clientele care cer, partide care negociază și o populație care nu mai crede nimic, dar se aprinde din orice. La nivel local, „am făcut curat” înseamnă că ai închis ușa la două contracte și ai deschis-o la altele mai „corecte”. La nivel național, „am făcut curat” înseamnă că te-ai apucat să muți munții cu roaba: deficit, datorie, investiții blocate, ANAF, companii de stat, pensii, salarizare, sănătate, educație. Când nu reușești, nu se vede „un proiect întârziat”, se vede o țară care își pierde răbdarea.
Și atunci apare figura identică în oglindă: „gospodarul” care ajunge premier și descoperă că România nu e o primărie mai mare, ci o colecție de crize mai mici care se ceartă pe aceeași pătură. Boc a livrat austeritate într-o criză globală, a rezistat politic până când strada a făcut suficient zgomot, apoi a plecat. Bolojan administrează acum o contracție economică și o corecție fiscală, într-un context în care răbdarea socială e mai mică, iar cinismul public e mai mare.
Când îți alegi viitorul după lozinci despre „ordine”, riști să descoperi că ordinea începe, mereu, cu tine: cu banii tăi, cu nervii tăi, cu traiul tău.
Sursă foto – alert24.ro
