În ultimii ani, școala privată a încetat să mai fie o excentricitate “pentru expați” sau pentru câteva familii foarte bogate și a devenit, treptat, o opțiune de masă pentru o parte din clasa mijlocie urbană. Dar tocmai această “normalizare” ridică întrebarea grea: vorbim despre o alternativă care împinge sistemul înainte (prin competiție și inovație) sau despre o supapă care golește presiunea publică pentru reforma școlii de stat și consolidează, discret, o Românie educațională pe două viteze?

Piața: creștere, concentrare în marile orașe, logică de “ecosistem”

Un punct de plecare realist e dinamica numerică: potrivit datelor INS citate de Ziarul Financiar, numărul unităților private din preuniversitar aproape s-a dublat într-un deceniu: de la 170 în 2011 la 315 în 2020, cu cea mai mare concentrare în regiunea București-Ilfov (69, dintre care 55 în București), urmată de Cluj-Napoca, Constanța și Iași.

Această geografie spune tot: școala privată nu crește “în România” la modul general, ci acolo unde există densitate de venituri, joburi în servicii, multinaționale, comunități expat și un “lanț” complementar (after-school, limbi străine, transport, psihologie/consiliere, activități extracurriculare). În practică, multe școli private vând nu doar ore la clasă, ci un pachet de viață: program lung, “siguranță” percepută, rutine, comunicare intensă cu părinții, predictibilitate.

Costurile: “cât o mașină” nu e metaforă, e prag de selecție socială

În 2025, Adevărul sintetizează brutal intervalul de cost pentru marile orașe: taxe care pot ajunge la 6.000–12.000 euro/an, cu vârfuri în zona școlilor “premium”; articolul pune costul în contrast cu nivelul veniturilor, tocmai ca să arate că nu vorbim despre o alegere neutră, ci despre un filtru de acces.

În paralel, realitatea din orașe mari, dar nu neapărat “top premium”, arată altă față: în Libertatea, pentru școli private din Iași apare un reper concret, de piață: 1.600–1.700 lei/lună la gimnaziu (și, de regulă, mai mult dacă intră after-school-ul și serviciile asociate).

Aceste două intervale (mii de euro/an în marile centre și mii de lei/lună în centrele regionale) fac un lucru: transformă educația într-un bun pozițional. Nu cumperi doar “ore mai bune”, ci cumperi context social, rețea, colegi, un anumit stil de parenting și, uneori, un tip de presiune a performanței care, pentru unii copii, e combustibil, iar pentru alții e stres suplimentar.

Profesorii: școala privată concurează statul prin salarii și condiții, dar cu un cost ascuns

Un avantaj invocat constant de părinți este “profesorul”. Aici, Mediafax oferă repere utile: pentru privat, profesorul de gimnaziu e menționat cu 5.000–8.000 lei, în funcție de vechime/specializare; iar la management, în București, directorii pot ajunge la 10.000 lei (grădiniță) și chiar peste 15.000 lei (școli/liceu).

Dar această competiție are două efecte structurale:

  • Privatul poate “aspira” cadre bune din sistemul public, mai ales în orașele mari, unde diferența de venit și de condiții (clase mai mici, resurse, disciplină instituțională) cântărește mult.

  • În același timp, privatul cere adesea alt profil: mai multă disponibilitate, mai multă comunicare cu părinții, adaptare la curricule alternative și o cultură organizațională de tip “serviciu”. Nu e obligatoriu rău, dar schimbă natura profesiei.

Iar costul ascuns e simplu: dacă o parte din “capitalul uman” se mută într-o nișă accesibilă unui segment restrâns, presiunea de îmbunătățire a școlii publice poate scădea, pentru că vocile cele mai influente (părinți cu resurse, rețele, timp) ies din luptă și își rezolvă problema individual.

Statul finanțează și privatul, dar transparența rămâne o zonă sensibilă

Un element puțin înțeles în dezbaterea publică este că școlile particulare acreditate pot primi finanțare de la stat, pe principiul “finanțarea urmează elevul”. Edupedu.ro arată că există discuții legislative ca școlile private să fie obligate să precizeze explicit, în contractele cu părinții, suma acoperită prin finanțarea de la bugetul de stat.

Aici se joacă o parte din legitimitatea socială a privatului: dacă primești bani publici, atunci:

  • ai nevoie de reguli de transparență mai dure (contracte, taxe “all inclusive” vs costuri ascunse);

  • e rezonabil să existe standarde clare privind ce înseamnă “serviciu educațional” în schimbul finanțării (calitate minimă, raportări, protecția copilului, politici anti-bullying, mecanisme de reclamație).

În aceeași logică, Edupedu indică și un reper de finanțare: în 2024, costul standard per elev folosit în finanțarea școlilor a fost de 10.080 lei (ca valoare cumulată menționată în contextul deciziei anuale prin HG). Asta nu spune cât “primește” fiecare școală privată în mod identic (există metodologii/coeficienți), dar arată că există un flux public real, nu simbolic.

Performanță: privatul produce rezultate sau selectează rezultate?

Argumentul cel mai puternic în favoarea școlii private este “rezultatul”. Un exemplu care prinde bine în percepția publică: în Iași, Libertatea notează că trei dintre cele șapte note de 10 la Evaluarea Națională au fost obținute la școli private.

Problema analitică este că performanța școlară e greu de separat de selecție:

  • selecție financiară (cine își permite);

  • selecție prin capital cultural (părinți care investesc masiv, monitorizează, fac meditații oricum);

  • selecție instituțională (unele școli private filtrează elevii prin interviuri/ritmuri/compatibilitate).

Adevărul – și aici discuția devine matură – e că privatul poate fi simultan și “mai bun” (organizare, resurse, ritm, suport) și “mai selectiv” (profil socio-cultural). Dacă nu admitem această ambivalență, dezbaterea rămâne propagandă: ori “privatul salvează”, ori “privatul e un moft”. În realitate, privatul e un accelerator pentru cei care intră în el, dar nu e o soluție de sistem.

Ce spune, de fapt, explozia privatului despre școala publică

Creșterea privatului e, indirect, un indicator de neîncredere în stat. Nu neapărat în profesori, ci în capacitatea instituțională: infrastructură, siguranță, management, predictibilitate, climat educațional. Când părinții plătesc “cât o mașină” nu cumpără doar matematică și română. Cumpără sentimentul că nu-și riscă copilul într-un mediu pe care îl percep ca impredictibil.

Dar, social, această “soluție individuală” produce un efect colectiv: diluează coeziunea. Școala publică e unul dintre puținele locuri unde copiii din lumi diferite se mai întâlnesc. Dacă separi sistematic după venit, după “stil de familie”, după cartier și după capacitatea de plată, creezi generații care nu doar că învață diferit, ci trăiesc în realități paralele.

Concluzie: fără demonizare, dar cu reguli clare și o miză publică

Școala privată nu trebuie demonizată: ea răspunde unei cereri reale și, uneori, furnizează calitate, protecție și structură. Dar nici nu trebuie idealizată: costul ei este un mecanism de selecție socială, iar performanța ei e adesea un mix între calitate și filtrare.

Dacă vrem o discuție serioasă, două direcții sunt inevitabile:

  • reguli mai ferme de transparență și responsabilitate acolo unde privatul primește bani publici (contracte clare, raportări, standarde de protecție și calitate);

  • o reformă a școlii publice care să atace exact motivele pentru care părinții pleacă: management, climat, infrastructură, sprijin real pentru profesor, predictibilitate și reducerea diferențelor între școli.

Altfel, privatul va continua să crească nu ca “alegere educațională”, ci ca “asigurare de risc” pentru familiile care își permit — iar restul vor rămâne într-un sistem public tot mai greu de apărat politic, tocmai pentru că își pierde treptat cei mai vocali susținători.

Sursă foto – alert24.ro