În România, educația e o ușă care scârțâie. Când scârțâie mai tare, Guvernul nu o unge. O strânge din balamale. Asta se numește, în limbajul de lemn cu luciu de Excel: „optimizare”.

Miercuri, profesorii pichetează Guvernul și amenință cu greva generală. Și e fascinant cum reacția reflexă a unei părți din societate nu e: „ce nu merge în școală?”, ci: „iar vor ăștia bani”. Ca și cum profesorul ar fi un fel de cerșetor instituțional, nu omul căruia îi dai în grijă copilul tău. Ca și cum școala ar fi un serviciu opțional, gen abonamentul la sală: îl plătești dacă ai chef, îl tai dacă te-ai îngrășat bugetar.

Să ne înțelegem. Profesorii nu contestă doar o sumă sau o primă. Contestă o filosofie: aceea că educația poate fi tratată ca un șurub dintr-o mașinărie fiscală. Îi crești norma didactică. Comasezi clase. Mărești numărul de elevi la clasă. Tai sau subțiezi burse. Și apoi te aștepți ca actul educațional să devină mai bun, mai blând, mai eficient. Exact cum ai pune zece oameni într-o garsonieră și ai cere „creșterea calității vieții prin densificare”.

În realitate, ce se întâmplă într-o clasă suprapopulată, cu un profesor încărcat, e simplu: dispare timpul. Timpul pentru copilul lent, timpul pentru copilul vulnerabil, timpul pentru copilul bun, timpul pentru pedagogie, timpul pentru calm. Școala devine administrare de grup, nu educație. Un fel de pază intelectuală, cu pretenții de performanță.

Și peste acest șantier permanent vine marea invenție românească: promisiunea amânată.

„Prima de carieră didactică” a fost promisă clar. Oamenilor li s-a spus că vine în ianuarie. A venit? Nu. În schimb, a venit tăcerea, cea mai ieftină formă de guvernare. Și când tăcerea nu mai ține, apare explicația, această pătură subțire cu care se acoperă mereu rușinea: proceduri, reglementări, „se lucrează”, „să avem răbdare”. Răbdare, desigur, trebuie să aibă doar cel de jos.

Asta e miza grevei: contractul moral încălcat. Nu doar că ai salarii insuficiente și condiții proaste. Mai ai și un stat care îți spune în față: „îți promit” și apoi pleacă fluierând. Când o țară își minte profesorii, își minte viitorul fără să roșească.

Acum, partea care ne face de râs până la os.

Ucraina, țară aflată în război, cu buget sfâșiat de costuri militare, anunță că va crește salariile profesorilor și bursele studenților. În plin război. În plin deficit. În plină hemoragie. Mesajul lor politic – indiferent de toate nuanțele lui – e limpede: „nu ne permitem să lăsăm școala să cadă”.

Noi, în schimb, în pace, în confortul relativ al unei țări membre UE, facem exact invers: ne prefacem că nu ne permitem educația. Că e un moft. Că e un lux. Că, dacă „trebuie”, mai tăiem de aici. O țară bombardată își apără școala; o țară care nu e bombardată o „optimizează” până la mutilare. Nu e doar un contrast. E un diagnostic.

De ce? Pentru că, în România, educația e tratată ca o zonă fără risc politic imediat. Profesorii sunt mulți, dar răspândiți. Părinții sunt ocupați. Copiii nu votează. Și atunci, din perspectiva cinică a puterii, e teren bun de „ajustări”. Dacă ar fi vorba de o categorie care poate bloca autostrăzi sau porturi sau energie, ar apărea brusc dialogul și „responsabilitatea”. Dar școala? Eh, se mai descurcă ea.

Doar că școala nu se mai descurcă. Și atunci profesorii nu mai cer. Strigă. Și bine fac.

Iar cei care astăzi își dau ochii peste cap la proteste ar trebui să înțeleagă un lucru simplu: greva din educație nu e doar despre profesori. E despre felul în care statul decide să trateze copilul tău. Cu înghesuială, oboseală și minciună administrativă.

Ce urmează dacă Guvernul merge mai departe cu disprețul?

Urmează, mai întâi, exodul. Profesorii buni pleacă, cei rămași îmbătrânesc în resemnare. Urmează, apoi, degradarea. Nu o vezi într-o săptămână, o vezi într-un deceniu: mai mult analfabetism funcțional, mai multă agresivitate, mai multă impostură, mai multă radicalizare, mai puțină încredere în reguli. Adică exact materialul uman perfect pentru o societate ușor de manipulat, ușor de învrăjbit, ușor de condus cu sloganuri.

Când îți bați joc de profesori, nu lovești într-o breaslă. Lovești în structura de rezistență a unei țări. Într-o țară care se plânge, cu mâna la inimă, că „nu mai avem valori”, primul act de ipocrizie e să tratezi pe cei care formează valorile ca pe niște cerșetori ai bugetului.

Și dacă tot ne place comparația, iat-o pe cea finală:

Ucraina spune: „avem război, dar educația rămâne în picioare”.
România spune: „avem pace, dar educația să mai aștepte”.

Cine e, de fapt, în război cu viitorul?

Sursă foto – scoala9.ro