România se pregătește să semneze unul dintre cele mai mari contracte militare finanțate prin SAFE, programul european gândit pentru întărirea rapidă a apărării și a industriei de profil până în 2030. Doar că, în cazul celei de-a doua achiziții ca mărime din pachetul românesc, decizia ridică o întrebare incomodă: cum ajunge România să pună pe masă 850 de milioane de euro pentru „minimum 12” elicoptere care, în forma actuală a planului, nu vor fi produse în țară, deși Airbus are deja o prezență industrială la Ghimbav?
Contractul vizează elicoptere multirol Airbus H225M, aparate de transport mediu destinate să înlocuiască o parte dintre IAR-330 Puma, flota veche ajunsă la limită de viață. Într-un calcul simplu, suma înseamnă în jur de 71 de milioane de euro per aparat – o medie care sare în ochi chiar și într-o piață unde „pachetul complet” (pregătire, logistică, mentenanță, integrare de echipamente) poate dubla sau chiar tripla costul platformei „goale”.
De ce e scump: nu cumperi doar elicopterul, cumperi un sistem
Apărarea susține că prețul mare nu e doar despre 12 fuselaje livrate la cheie, ci despre un program care poate include suport logistic și tehnic, instruire pentru piloți și tehnicieni, piese și echipamente, plus configurări speciale pentru misiuni (de la transport și evacuare medicală până la operațiuni speciale). În acest scenariu, România nu ar plăti „elicoptere”, ci o capabilitate completă, cu disponibilitate garantată și lanț de întreținere pregătit pentru ani buni.
Mai e și o altă ipoteză, recunoscută implicit în discuțiile din jurul programului: bugetul ar fi lăsat intenționat mai larg pentru negociere. Adică spațiu pentru a obține, la schimb, participare industrială în România – componente, subsisteme, lucrări de mentenanță majoră, reparații capitale, modernizări – și, eventual, un centru regional care să aducă bani și comenzi la Ghimbav, nu doar facturi plătite la Marignane.
De ce nu în România: pragul de volum și alegerea unui model „mai bun”
Airbus a deschis la Ghimbav încă din 2016 o capacitate industrială, iar mulți au înțeles atunci că România va ajunge să asambleze local o parte din elicopterele viitoare. Numai că producția locală pentru un model precum H215M a fost legată, ani la rând, de un prag minim de comandă – un volum suficient de mare încât să justifice mutarea unor operațiuni industriale. Cu „minimum 12” aparate, argumentul economic pentru o linie de producție completă în România devine greu de apărat.
În plus, Armata nu a mai vrut H215M, considerat prea apropiat de generația pe care o înlocuiește, și s-a orientat către H225M, o variantă mai modernă și mai performantă. Cu alte cuvinte: România a ales un aparat superior, dar cu o ecuație industrială mai dură și mai scumpă.
Marea problemă politică: SAFE e despre industrie europeană, dar România rămâne doar cumpărător
SAFE a fost prezentat ca o pârghie europeană care să accelereze producția și cooperarea industrială, nu doar să finanțeze importuri intracomunitare. Iar aici apare riscul: România să rămână „clientul” perfect – plătește repede, plătește mult, primește livrări, dar nu își consolidează baza industrială și nu își cumpără independență logistică.
Dacă programul se închide cu elicoptere fabricate integral în Franța și cu mentenanță majoră tot în afara țării, România bifează o dotare scumpă, însă ratează fix lecția ultimilor ani: în război și în crize, contează nu doar ce ai în inventar, ci și cât de repede poți repara, moderniza, produce piese, menține disponibilitatea și adapta platforma la nevoi noi.
Ce ar trebui să conțină contractul ca să nu fie „încă o achiziție scumpă din Franța”
Aici e testul real, dincolo de dezbaterea despre model și preț. Dacă România vrea să justifice politic și economic nota de plată, contractul trebuie să vină cu rezultate măsurabile în țară: procent clar de integrare industrială, lucrări de mentenanță și reparații capitale făcute în România, transfer de capabilități (nu doar „training”), un stoc inițial consistent de piese și un plan de disponibilitate pe termen lung. Cu alte cuvinte, nu „posibilitatea” de a produce ceva la un moment dat, ci obligații asumate și verificabile.
Altfel, România riscă să repete un tipar vechi: cumpărăm platforme scumpe, le operăm scump, iar când vine nota de plată la mentenanță și modernizări descoperim că depindem de alții pentru aproape orice – exact opusul ideii de reziliență strategică pe care SAFE o vrea, cel puțin în teorie.
Sursă foto – https://www.facebook.com/AirbusHelicopters/photos
