În Europa, pentru tot mai mulți tineri, facultatea nu mai este o perioadă exclusiv „de cursuri”, ci un echilibru între studiu și muncă. Datele pentru anul 2024 arată că 25,4% dintre tinerii europeni cu vârste între 15 și 29 de ani au lucrat în paralel cu studiile. Majoritatea, 71,4%, nu au fost activi pe piața muncii în timp ce urmau o formă de educație, iar 3,2% erau șomeri, adică disponibili să se angajeze și în căutare activă de locuri de muncă.

Diferențele între state sunt însă atât de mari încât schimbă complet povestea din spatele cifrelor. În vârful clasamentului se află Olanda, unde aproape trei sferturi dintre tinerii aflați în educație lucrează simultan (74,3%). Urmează Danemarca (56,4%) și Germania (45,8%), țări în care joburile part-time pentru tineri, programele flexibile și tranziția spre piața muncii sunt integrate de mult în cultura socială.

La celălalt capăt al Uniunii Europene, România apare pe ultimul loc: doar 2,4% dintre tinerii 15–29 de ani care urmează studii formale au și un job. În același „pluton” al ultimelor poziții se regăsesc Grecia (6,0%) și Croația (6,4%), iar Italia este tot în zona de jos, cu aproximativ 6%.

Cifra României este atât de mică încât ridică o întrebare incomodă: vorbim despre lipsa nevoii sau despre lipsa posibilității? Pentru că, în realitatea de zi cu zi, mulți tineri au nevoie de bani pentru chirie, transport, mâncare sau taxe, însă statisticile arată că sistemul nu produce un cadru stabil în care munca și studiul să poată coexista.

O explicație ține de tipul de oportunități de pe piața muncii. În țările din vârf, joburile pentru studenți sunt numeroase, previzibile și gândite pe orare adaptabile: contracte part-time reale, weekenduri, ture scurte, joburi în campus sau în servicii unde flexibilitatea nu e doar o promisiune. În România, multe joburi „entry level” sunt, de fapt, full-time mascat, cu program rigid, așteptări de disponibilitate totală și o cultură organizațională care tratează studenția ca pe un inconvenient, nu ca pe o etapă normală a vieții.

A doua explicație ține de rigiditatea din educație. În multe programe, orarul e fragmentat, cu prezențe, seminare și evaluări răspândite pe tot parcursul zilei, ceea ce face imposibilă o rutină stabilă de lucru. Când nu există predictibilitate, nici studentul, nici angajatorul nu pot construi un program funcțional. În țările unde procentul este mare, universitățile și angajatorii au învățat să colaboreze: stagii, practică relevantă, recunoașterea experienței profesionale, calendare academice mai prietenoase cu munca part-time.

Există și un al treilea element, mai puțin vizibil: munca informală. O parte dintre tinerii români pot lucra ocazional sau „la negru”, în activități sezoniere ori pe termen scurt, care nu se văd în indicatorii standard de ocupare. Asta poate împinge procentul oficial în jos, fără ca nevoia economică să fie neapărat mai mică. Doar că munca informală nu construiește aceleași beneficii: nu oferă protecție, stabilitate, vechime, experiență verificabilă, nici un traseu clar spre angajare după absolvire.

Dincolo de explicații, miza este una practică: tranziția de la școală la piața muncii. În țările unde mulți tineri lucrează în timpul studiilor, debutul profesional e mai lin, experiența se acumulează devreme, iar absolventul intră pe piață cu un CV deja „funcțional”. În România, intrarea poate fi mai abruptă: tinerii ajung să caute primul job serios abia după finalizarea studiilor, într-un moment în care competiția e mai mare și presiunea financiară începe imediat.

În același timp, datele trebuie citite cu o nuanță importantă: indicatorul se referă la tineri între 15 și 29 de ani aflați în educație formală, nu doar la studenții de la universitate. Asta înseamnă că în categorie intră și mulți elevi, pentru care munca în paralel poate fi, firesc, mai rară. Totuși, chiar și cu această precizare, poziția României rămâne excepțional de joasă în raport cu restul Uniunii.

În final, clasamentul nu spune doar cine muncește mai mult, ci cine poate să muncească în condiții compatibile cu studiul. România nu pierde pentru că tinerii ar fi „mai puțin harnici” sau pentru că nu ar avea nevoie, ci pentru că punțile dintre educație și muncă sunt fragile: puține joburi cu program cu adevărat flexibil, puține trasee de practică și stagii care contează, puțină coordonare între universități și mediul privat. Iar dacă aceste punți nu se întăresc, „ultimul loc” riscă să nu fie doar o rușine statistică, ci o frână structurală pentru startul de carieră al unei generații.

Sursă foto – pixabay.com