La Davos, într-un decor în care de regulă se negociază în formule atent calibrate și se evită cuvintele care pot produce rupturi publice, s-a întâmplat exact invers: liderii celor mai apropiați aliați ai Statelor Unite au ales să rostească, direct, ideea pe care până ieri o formulau doar pe jumătate. Nu mai e vorba despre „o perioadă dificilă”, „un moment de tensiune” sau „diferențe de abordare”. Mesajul devenit explicit este că ordinea globală condusă de America își pierde coerența, iar relația transatlantică intră într-o fază de testare fără precedent.
Declanșatorul nu este doar politica tarifelor și nici doar stilul de negociere al președintelui Donald Trump. „Dosarul Groenlanda” a funcționat ca o linie roșie psihologică pentru europeni, fiind perceput ca un amestec exploziv între presiune economică și sugestia că suveranitatea teritorială poate deveni monedă de schimb. Când o dispută despre tarife e cuplată, fie și implicit, cu o miză de teritoriu în interiorul spațiului NATO, nu mai e o ceartă comercială. Devine o lovitură în însăși logica de securitate pe care s-a construit Occidentul.
Tocmai de aceea, tonul a fost neobișnuit de dur. Premierul belgian Bart De Wever a formulat brutal dilema pe care multe capitale europene o evitau în public: una e să accepți o relație asimetrică din rațiuni pragmatice, alta e să internalizezi umilința ca regulă. Când a spus că „vasalul fericit” și „sclavul nefericit” sunt lucruri diferite, el a pus numele corect pe o teamă europeană mai veche: că dependența de SUA poate aluneca, la un moment dat, din parteneriat în subordonare.
În aceeași cheie, Ursula von der Leyen a ridicat miza de la episod la istorie. Comparația cu „șocul Nixon” – momentul din 1971 care a schimbat ordinea economică postbelică – nu a fost un exercițiu academic, ci un avertisment: America are capacitatea de a rupe arhitecturi globale dintr-o singură decizie, iar Europa nu-și mai poate permite să trăiască din speranța că „după Trump revine normalitatea”. Ideea de „independență permanentă” față de SUA, rostită într-o formă sau alta, nu mai e o fantezie strategică, ci începe să fie tratată ca plan de supraviețuire instituțională.
Emmanuel Macron a atacat, la rândul său, esența instrumentului trumpist: tarifele ca pârghie geopolitică. Nu faptul că SUA își apără interesele economice irită Europa – ci faptul că aceste instrumente sunt folosite ca presiune împotriva suveranității teritoriale și împotriva deciziilor politice ale aliaților. Când sancțiunea economică devine instrument de disciplinare între parteneri, se rupe încrederea care ținea sistemul în picioare.
Dar cel mai greu mesaj a venit dinspre Canada. Mark Carney a încercat să descrie momentul fără să-l reducă la o ceartă de lideri sau la o deviație temporară. Când spune „suntem în mijlocul unei rupturi, nu al unei tranziții”, el anunță o schimbare de epocă: globalizarea, interdependența, regulile comerțului, chiar și dreptul internațional au funcționat multă vreme ca un amestec de principii reale și „ficțiune utilă”. Acea ficțiune a ținut sistemul stabil pentru că hegemonul furniza bunuri publice globale: rute maritime deschise, un sistem financiar relativ predictibil, un cadru de securitate. Dacă hegemonul însuși transformă interdependența în armă, atunci întreg mecanismul se reconfigurează: integrarea nu mai e doar prosperitate, devine vulnerabilitate; lanțurile de aprovizionare nu mai sunt eficiență, devin dependență; piața nu mai e arbitru, devine front.
Din acest punct, reacțiile nu mai sunt doar retorice. În interiorul UE se discută deja în termeni de „retorsiune” și de folosire a instrumentelor comerciale grele, inclusiv a unor mecanisme gândite inițial pentru a contracara coerciția economică a Chinei. Faptul că Europa ia în calcul să le folosească împotriva Americii e semnul cel mai clar că s-a produs ceva mai grav decât o dispută politică: s-a produs o schimbare de percepție. SUA nu mai e, automat, „ancora” care stabilizează. Poate deveni, în anumite momente, sursa principală de instabilitate.
În paralel, dosarul NATO intră și el în zona gri. Anunțul unei întâlniri între Trump și secretarul general al Alianței, Mark Rutte, pe tema Groenlandei, este în sine o scenă de tensiune: faptul că un subiect despre un teritoriu legat de un stat membru NATO ajunge discutat sub presiunea tarifelor arată cât de ușor se poate contamina agenda de securitate cu agenda coercitivă. Mai grav, absențele unor lideri cheie din aceste discuții sugerează că unii nu vor să legitimeze, nici simbolic, ideea că teritoriul și comerțul pot fi lipite într-o negociere „de putere” între aliați.
Iar tabloul se închide cu Ucraina. Întâlniri în format informal, pe lângă Davos, între apropiați ai lui Trump și emisari ruși, aruncă în aer o altă anxietate europeană: că Washingtonul ar putea căuta un aranjament rapid, tranzacțional, în care costurile politice și teritoriale să fie împinse spre Kiev și spre Europa. Într-un astfel de scenariu, „ordinea bazată pe reguli” nu moare printr-un discurs, ci printr-o practică: marile puteri negociază, ceilalți suportă consecințele.
Concluzia reală a Davosului de anul acesta nu e că „America se retrage”, ci că America poate deveni imprevizibilă chiar în centrul propriului sistem de alianțe. Pentru europeni și canadieni, acesta pare a fi momentul în care politețea strategică încetează să mai fie virtute și devine risc. De aici și noua doctrină, rostită apăsat: nu mai are rost să fim blânzi. Într-o lume în care coerciția devine limbaj, răspunsul nu mai poate fi doar speranța că furtuna trece. Trebuie să fie capacitate de rezistență. Și, pentru prima dată după mult timp, Davosul a sunat ca o sală în care Occidentul își recalculează, public, dependențele.
Sursă foto – pixabay.com
