Nicușor Dan nu merge la Davos 2026. În mod normal, asta ar fi doar o alegere de calendar într-o săptămână încărcată. Doar că explicația venită dinspre Cotroceni, prin consilierul prezidențial pentru securitate națională, Marius Lazurca, transformă absența într-un mesaj politic în sine: „nu umblu teleleu prin lume când sunt lucruri atât de importante care reclamă prezența mea în țară”.

Davosul nu e o simplă conferință. E scena anuală unde se întâlnesc, în același spațiu și în același interval scurt, lideri de stat, șefi de guvern, miniștri-cheie, mari investitori, CEO-i și rețelele care fac „diplomația nevăzută” a lumii occidentale. E locul unde se măsoară temperaturi geopolitice, unde se negociază în margine, unde se deschid uși pentru investiții și unde se transmit semnale despre direcția unei țări. De aceea, absența unui președinte nu e neutră. Mai ales când absența e ambalată într-o replică de tipul „nu umblu teleleu”.

În varianta oficială, decizia e justificată prin mecanica simplă a funcției: agenda oricărui președinte „este sub asediul urgențelor, crizelor și priorităților”, iar primul exercițiu al unui șef de stat este să prioritizeze. Până aici, e un argument legitim. Orice țară își dozează prezențele. Nu toate statele sunt reprezentate mereu la cel mai înalt nivel. Iar Davosul, oricât de important, nu e un summit formal cu decizii obligatorii.

Problema începe în clipa în care justificarea se mută din zona de „management al timpului” în zona de „mesaj către public”: președintele rămâne în țară pentru că nu vrea să pară că se plimbă, iar consilierii „nu îi pot construi suficientă substanță” pentru prezența la Davos. Aici, absența nu mai e o decizie administrativă. Devine o declarație despre stilul de conducere, despre raportarea la politica externă și despre cum înțelege Cotroceniul să joace, simbolic, relația cu „lumea mare”.

„Teleleu” e un cuvânt care trage politica externă în registrul resentimentar. Nu spune „nu pot”, nu spune „am alte priorități”, nu spune „voi participa la alt format”. Spune: „nu mă duc acolo ca să nu par elitist, rupt de problemele de acasă”. E un mesaj cu priză internă, construit să funcționeze în logica anti-prestigiu: Davos devine, implicit, locul unde „se umblă”, unde „se pozează”, unde „se face PR”. Iar președintele își asumă rolul de om „serios”, ancorat în problemele țării.

Numai că președinția nu e doar despre „a fi în țară”. E și despre a fi prezent acolo unde se trasează liniile marilor discuții ale anului. Nu pentru fotografie. Pentru acces. Pentru conversații. Pentru a prinde din zbor ferestre de oportunitate. Pentru a înțelege, în timp real, cum se reașază alianțe, economii, lanțuri de aprovizionare, investiții, energie, tehnologie, securitate. Asta e substanța reală a prezenței la Davos. Nu plenarele. Ci culoarele.

Mai e ceva: când un consilier prezidențial spune public că „nu am reușit să construim suficientă substanță”, el nu își face doar autocritica. El descrie o problemă instituțională. Pentru că, în termeni reci, asta înseamnă: la cel mai înalt nivel al statului, există dificultăți în a pregăti și a capitaliza o prezență la un eveniment global de vârf. Nu e doar despre un discurs. E despre pachetul de întâlniri, temele calibrate, mesajele economice, semnalele pentru investitori, poziționările geopolitice și rețeaua de contacte pe care o construiești pentru restul anului. Dacă asta „nu se poate construi”, problema nu e Davosul. Problema e capacitatea.

În același timp, România nu lipsește complet. Din delegație fac parte ministrul de Externe, Oana Țoiu, ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, Dragoș Pîslaru, ministrul Energiei, Bogdan Ivan, și consilierul prezidențial Radu Burnete. E o echipă care sugerează o agendă pragmatică: diplomație, fonduri/investiții, energie, plus un canal direct către Cotroceni. Asta e partea bună. Statul își trimite miniștrii care, teoretic, pot duce discuții aplicate pe dosare.

Dar exact aici apare contrastul: delegi în plan tehnic, însă refuzi vârful politic. Or, în diplomația reală, vârful deschide uși pe care tehnicul nu le poate deschide singur. Miniștrii pot discuta proiecte. Un președinte poate seta relații. Miniștrii pot cere atenție. Un șef de stat primește atenție. Iar în 2026, într-o lume fragmentată, cu tensiuni economice și geopolitice, prezența „celui mai înalt” nu e un moft. E un instrument.

De aceea, mesajul „nu umblu teleleu” are un dublu tăiș.

Pe plan intern, funcționează. Îl așază pe Nicușor Dan într-o postură de austeritate simbolică: nu cheltui energie pe „lume”, stai pe „probleme”. Îl diferențiază de politica tradițională, care a fost deseori suspectată de „turism oficial”. Îi oferă o replică simplă pentru un public obosit de imagine și de elitism.

Pe plan extern, însă, poate fi citit ca un semnal de retragere din ritualurile influenței. Ca și cum România ar spune: „noi nu jucăm în liga aceasta, trimitem pe cineva, dar președintele nu consideră prioritar să fie acolo”. Iar în diplomație contează nu doar ce faci, ci ce semnal emiți. Un stat nu e judecat doar după intenții, ci și după prezență.

Mai e un detaliu de psihologie politică: prin această justificare, Davos devine un pretext pentru o identitate prezidențială. Nicușor Dan pare să-și construiască o marcă de „anti-ceremonial”, de lider care refuză scenografiile globale. Numai că politica externă trăiește tocmai din scenografii, din simboluri și din momente de întâlnire. Dacă le disprețuiești public, ai două riscuri: ori te autoexcluzi din locurile unde se fac conexiuni, ori îi obligi pe ai tăi să joace defensiv, justificând mereu „de ce nu”.

În final, întrebarea corectă nu e „de ce nu merge”. Ci „ce pune în loc”. Dacă președintele rămâne în țară, atunci săptămâna Davos trebuie să fie, pentru Cotroceni, o săptămână de acțiune vizibilă și grea: decizii, întâlniri, semnale interne și externe, priorități clare. Altfel, „nu umblu teleleu” rămâne doar o replică bună de televiziune. Iar România, într-un an de fragmentări și repoziționări, își permite tot mai greu luxul de a transforma politica externă într-un argument de imagine pentru consum intern.

Davosul trece. Semnalele rămân. Iar în 2026, semnalele sunt monedă de putere.

Sursă foto – facebook.com/nicusor.dan