În timp ce Washingtonul și capitalele europene urcă rapid miza într-o dispută care atinge direct NATO, comerțul și ideea de suveranitate, poziția României arată ca o frază de manual, scoasă din sertarul pentru „orice criză”. Președintele a transmis că este „profund îngrijorat” și că „trebuie reluat dialogul direct, la nivelurile diplomatice adecvate”. Atât. Fără Groenlanda. Fără principiul suveranității. Fără vreo propoziție care să arate că România înțelege miezul conflictului.

Problema nu e că Bucureștiul cere dialog. Problema e că, într-o criză în care subiectul este chiar tentativa de a forța o schimbare politică prin presiune economică, România a ales să nu numească subiectul. Când nu numești subiectul, nu te poziționezi. Iar când nu te poziționezi, nu exiști.

O escaladare care nu mai lasă loc de „neutralitate”

Disputa nu mai este doar despre retorică. Mecanismul invocat public este simplu și brutal: presiune economică (tarife) pentru un obiectiv geopolitic (control asupra Groenlandei). În logica europeană, asta se citește ca „coerciție”. În logica NATO, e un precedent toxic, pentru că transformă o chestiune de securitate într-un șantaj comercial între aliați.

De aceea reacțiile „grele” apar repede: nu mai e o ceartă de declarații, ci o discuție despre instrumente. Despre răspuns european coordonat. Despre suspendarea unor pași comerciali. Despre linii roșii.

Ce spune, de fapt, comunicatul: „să nu supărăm pe nimeni”

Textul președintelui e construit ca o plasă de siguranță. Nu spune că Groenlanda aparține Regatului Danemarcei. Nu spune nimic despre drept internațional. Nu spune nimic despre ideea de „șantaj economic”. Nu spune nimic despre NATO. Spune doar că „declarațiile escaladează” și că trebuie „reluat dialogul”.

Asta e o formulă tipică pentru state care vor să fie „corecte” fără să fie clare. Și e exact motivul pentru care România ajunge „pe nicăieri” în momentele care contează. Pentru că încearcă să fie simultan:
o voce europeană, dar fără să enunțe solidaritatea cu Danemarca;
un aliat american, dar fără să apere principiile pe care se sprijină alianța;
un actor responsabil, dar fără să aibă curajul unui enunț concret.

Rezultatul e previzibil: nimeni nu te citează ca lider, nimeni nu te consultă ca arbitru, nimeni nu te percepe ca reper. Ești doar „un stat care a spus ceva”.

De ce România se autocenzurează acum

Există un context care explică timiditatea: România tocmai a fost invitată într-un organism inițiat de administrația Trump, prezentat drept „Consiliu pentru Pace”. Iar când primești o invitație cu încărcătură politică, tentația naturală este să nu te poziționezi, în aceeași zi, într-un mod care ar putea fi citit la Washington ca „aliniere ostentativă” cu frontul european anti-Trump.

Așa ajungi la comunicatul „fără Groenlanda”: suficient de vag ca să nu irite Washingtonul, suficient de „diplomatic” ca să nu te acuze Bruxelles-ul că taci.

Doar că diplomația nu funcționează pe principiul „să nu supărăm”. În crizele mari, funcționează pe principiu, pe claritate, pe predictibilitate. Dacă nu le ai, devii decor.

Costul real: România devine irelevantă pentru ambele tabere

Paradoxul e că această „prudență” nu cumpără nimic.

În UE, România pare oportunistă: solidară doar când e comod și fără cost. Într-un moment în care mai multe capitale vorbesc explicit despre „șantaj” și despre răspuns coordonat, Bucureștiul apare ca un stat care se ascunde după generalități.

În SUA, comunicatul nu câștigă capital. Administrațiile de tip Trump nu negociază pe baza nuanțelor. Negociază pe baza utilității și a loialității vizibile. Iar o frază fără subiect nu e loialitate, e nehotărâre.

În plan intern, mesajul produce exact sentimentul pe care l-ai prins în fraza ta: România e „în atâtea luntri” încât nu mai are busolă. Când lumea se polarizează, ambiguitatea nu pare sofisticată. Pare lipsă de curaj.

Miza nu e Groenlanda. Miza e precedentul.

Poate părea un subiect îndepărtat. Nu e. România e stat de frontieră NATO. Orice fisură transatlantică îl avantajează pe adversarul strategic al alianței. Orice precedent în care „teritoriul se negociază prin presiune economică” slăbește chiar argumentul pe care UE și NATO îl folosesc în alte dosare: inviolabilitatea frontierelor și respectarea dreptului internațional.

Dacă acceptăm, fie și prin tăcere, ideea că un aliat poate forța alt aliat să „cedeze” ceva sub amenințarea tarifelor, atunci mâine aceeași logică poate fi aplicată în alte zone. Și ghici unde România e vulnerabilă? În regiunea în care garanțiile depind de coeziunea alianței.

Ce ar fi însemnat o poziționare minimă, dar reală

România nu trebuia să joace „anti-SUA”. Trebuia să joace „pro-principii” și „pro-alianță”. Asta ar fi însemnat trei idei simple, scurte, care nu escaladează, dar nici nu se ascund:
România susține suveranitatea și integritatea teritorială a statelor aliate.
Disputa de securitate se discută în NATO și canale diplomatice, nu prin coerciție comercială.
Dialog, da. Dar fără condiționări economice care lovesc relația transatlantică.

Asta ar fi fost o poziție. Și ar fi fost perfect compatibilă cu interesul României: NATO puternic, UE unită, SUA angajată, reguli clare.

„Consiliul pentru Pace”: oportunitate sau capcană de imagine

Invitația poate fi o oportunitate de vizibilitate. Dar numai dacă e tratată ca politică externă serioasă, nu ca trofeu de PR. Pentru că un astfel de organism poate fi folosit simbolic: „vedeți, și europenii sunt cu noi”, în timp ce Europa pregătește răspuns la tarife.

Dacă România intră acolo fără să-și fixeze public reperele, riscă să fie folosită ca decor. Dacă intră cu repere clare, poate juca rolul corect: stat aliat și european care susține soluții diplomatice, dar nu validează coerciția.

Concluzie: tăcerea despre Groenlanda e, de fapt, tăcere despre România

În ziua în care lideri europeni vorbesc despre linii roșii, despre instrumente de răspuns, despre șantaj, România a ales un comunicat fără subiect. Iar când nu ai subiect, nu ai direcție. Când nu ai direcție, nu ai poziție. Și când nu ai poziție, devii periferie într-o criză care, indirect, îți atinge chiar securitatea.

Sursă foto – Twitter.com