Președintele Nicușor Dan urmează să înființeze în cadrul Administrației Prezidențiale un departament special împotriva dezinformării și a fake-news, aflat în coordonarea sa directă, potrivit unor surse oficiale citate în presă. Inițiativa vine pe fondul unei realități greu de ignorat: România a fost, în ultimii ani, teren fertil pentru campanii de manipulare, iar reacția instituțională a rămas, de cele mai multe ori, întârziată, fragmentată și vulnerabilă la acuzații de partizanat.

În forma discutată în acest moment, departamentul ar urma să funcționeze ca un „hub” de coordonare și răspuns, nu ca o instituție de sancționare. De altfel, Administrația Prezidențială nu are competențe de reglementare sau penalizare a platformelor ori a conținutului. Miza ar fi, mai degrabă, să pună într-un singur mecanism instituțiile care au deja atribuții, să creeze proceduri comune, să fixeze un ritm de reacție și să reducă situațiile în care fiecare instituție vede altă problemă, comunică altceva sau nu comunică nimic.

De ce acum și de ce la Cotroceni?

Decizia are și o logică politică, și una administrativă. Politic, președintele își asumă o temă care are priză publică după episoade repetate de intoxicare informațională, mai ales în perioade electorale. Administrativ, Cotroceniul poate funcționa ca un centru de presiune pentru cooperare interinstituțională: poate cere rapoarte, poate impune standarde de lucru, poate convoca rapid actorii relevanți și poate urmări consecvența măsurilor.

În ultimul an, la Cotroceni a funcționat deja un grup de lucru pe subiectul dezinformării, în contextul tensiunilor și al vulnerabilităților din spațiul public. Diferența majoră este că un departament permanent mută abordarea din zona „ad-hoc, după criză” în zona „preventiv, înainte de criză”. Asta e esențial: dezinformarea nu se combate eficient cu reacții de avarie, ci cu rutină, procedură și disciplină instituțională.

Riscul major: să fie perceput ca instrument politic

Orice structură anti-dezinformare are o vulnerabilitate inevitabilă: poate fi suspectată de „cenzură” sau de intervenție politică în dezbaterea publică. Iar în România, această suspiciune e amplificată de lipsa de încredere în instituții și de istoricul unor decizii incoerente ale statului în zona media și online.

De aceea, credibilitatea nu va depinde de anunțul în sine, ci de arhitectură: ce mandat are, cum delimitează dezinformarea de opinii, care sunt criteriile de evaluare, ce tip de transparență oferă și cum evită să devină o „armă” în conflictul politic intern. Dacă departamentul nu vine cu reguli clare și raportări periodice, riscă să fie înghițit de polarizare încă din prima lună.

De ce nu e suficient „Bruxellesul” și de ce totul se întoarce la statul național

Chiar dacă există reguli europene care vizează platformele mari și riscurile sistemice, aplicarea lor durează, iar efectele dezinformării sunt rapide, virale, produse în cicluri scurte. În plus, multe măsuri țin inevitabil de stat: capacitatea de monitorizare, cooperarea instituțiilor, comunicarea publică, educația media, reacția în momente de criză și dialogul cu actorii relevanți.

Cu alte cuvinte, chiar dacă există un cadru european, răspunsul „de teren” rămâne național. Aici a fost, până acum, slăbiciunea: România a avut instituții cu bucăți de competență, dar fără un mecanism credibil de coordonare și fără o strategie coerentă care să reziste la atacuri politice.

Ce ar trebui să facă departamentul ca să fie util, nu doar simbolic

Dacă inițiativa vrea să fie robustă, are câteva condiții minimale.

Prima este delimitarea strictă a mandatului: combaterea dezinformării ca fenomen (rețele, campanii, operațiuni coordonate), nu evaluarea opiniilor și nu arbitrajul politic al dezbaterii publice.

A doua este transparența metodologică: cum se definește „dezinformare”, pe ce criterii se analizează, ce tip de dovezi sunt folosite, cum se evită etichetările abuzive.

A treia este separarea clară între rolul de coordonare și rolul de sancționare: Cotroceniul poate centraliza și poate avertiza, dar sancțiunile — acolo unde există temei — trebuie să rămână în sarcina instituțiilor competente, în limitele legii.

A patra este raportarea publică regulată: nu comunicate ocazionale, ci rapoarte predictibile, pe care presa și societatea civilă le pot verifica și critica.

Concluzie: lupta cu dezinformarea se câștigă prin încredere, nu doar prin structură

Înființarea unui departament anti-dezinformare la Cotroceni poate fi un pas important dacă mută statul din inerție în coordonare, din improvizație în procedură, din reacții întârziate în prevenție. Dar poate fi și un pas prost dacă devine un simbol fără conținut sau, mai rău, un instrument interpretabil politic.

În această bătălie, statul poate pierde în două feluri: prin inacțiune — lăsând spațiul public la discreția rețelelor de manipulare — sau printr-un răspuns greșit, care erodează libertatea de exprimare și alimentează neîncrederea. Tocmai de aceea, întrebarea decisivă nu este „se înființează?”, ci „cu ce reguli, cu ce garanții și cu ce standard de transparență?”.

Sursă foto – https://www.facebook.com/NicusorDan.ro