Întâlnirea dintre Donald Trump și Volodimir Zelenski, desfășurată duminică seara la Mar-a-Lago, s-a încheiat fără un acord de pace, dar cu un mesaj public calibrat atent: „progrese semnificative”, „suntem foarte aproape”, „mai rămân una-două chestiuni spinoase”. Dincolo de declarațiile optimiste, discuția a scos la suprafață același adevăr incomod care urmărește negocierile de luni bune: ultimele procente invocate de lideri nu sunt detalii tehnice, ci exact subiectele care pot rupe orice înțelegere.

Trump a vorbit despre un posibil deznodământ „în câteva săptămâni”, formulă care ține presiunea pe masa negocierilor și proiectează imaginea unui proces accelerat. Zelenski a mers pe aceeași linie, descriind întâlnirea ca „excelentă” și susținând că un cadru de pace în 20 de puncte ar fi „agreat în proporție de 90%”. În practică, această „matematică” a progresului pare mai degrabă un instrument de comunicare decât o radiografie a înțelegerii: când ajungi la 90–95%, ceea ce lipsește este, de regulă, partea care costă cel mai mult politic.

În centrul impasului stă problema teritoriului. Trump a indicat explicit că „pământul” este una dintre dificultățile majore și a sugerat, într-o logică de negociere dură, că ar fi „mai bine” pentru Ucraina să încheie un acord înainte ca unele zone disputate să poată fi pierdute în lunile următoare. Zelenski, la rândul lui, a recunoscut frontal că cererea Rusiei privind Donbasul nu este rezolvată și a mutat decizia în zona legitimității interne: Parlament sau referendum. Mesajul e limpede: orice concesie teritorială nu poate fi livrată simplu, printr-o strângere de mână, fiindcă devine imediat o decizie identitară și constituțională, cu potențial exploziv în societatea ucraineană.

A doua temă, garanțiile de securitate, a fost locul unde tonurile celor doi s-au diferențiat cel mai mult. Zelenski a prezentat garanțiile ca fiind „agreate 100%”, inclusiv componenta militară, în timp ce Trump a fost mai rezervat și a refuzat să detalieze ce ar conține concret „acordul de securitate”, invocând că „nimeni nu știe încă ce va scrie în acord”. În limbaj diplomatic, această prudență nu e neutră: arată că Washingtonul își păstrează libertatea de a negocia forma, intensitatea și distribuția responsabilităților — iar Trump a repetat ideea că Europa trebuie să preia o parte substanțială din povară. Pentru Kiev, garanțiile sunt miezul unei păci durabile; pentru Trump, ele par și o pârghie în discuția mai largă cu europenii despre cine plătește și cine garantează efectiv.

Al treilea nod, centrala nucleară de la Zaporojie, a produs una dintre cele mai sensibile disonanțe de percepție. Trump a vorbit despre Putin ca despre un actor care „lucrează” pentru deschiderea centralei și a lăudat faptul că nu a fost lovită cu rachete. În termeni politici, asemenea formulări pot fi citite la Kiev ca o cosmetizare a realității ocupației: ceea ce pentru Washington poate fi prezentat ca „stabilizare” sau „operare”, pentru Ucraina rămâne un teritoriu controlat de Rusia, cu riscuri de securitate și de legitimare a status quo-ului. Orice formulă de „administrare” a centralei devine imediat o discuție despre suveranitate, nu despre electricitate.

În plan procedural, întâlnirea nu a produs un acord, dar a consolidat infrastructura negocierilor. A fost anunțat un grup de lucru cu oficiali americani și ucraineni, iar după discuțiile bilaterale a existat și o convorbire telefonică în format extins cu lideri europeni, semn că Washingtonul încearcă să țină Europa în aceeași fotografie, fără să-i cedeze însă conducerea procesului. Totodată, mesajele publice au fost atent echilibrate: suficient optimism cât să nu pară un eșec, suficientă ambiguitate cât să permită manevră în următoarea rundă.

Pe scurt, Mar-a-Lago a livrat „momentum”, dar nu și soluția. Teritoriul, garanțiile și Zaporojie sunt exact cele trei capitole unde o semnătură înseamnă cost intern, risc de securitate și, inevitabil, acuzația de cedare. De aceea, întâlnirea poate fi citită ca o etapă de presiune și poziționare: fiecare tabără își pregătește terenul pentru acel „ultim pas” care, în realitate, este cel mai greu de făcut. Dacă va exista un acord, nu va fi decis de procentele rostite în conferințe de presă, ci de modul în care aceste trei blocaje vor fi împachetate într-o formulă acceptabilă simultan pentru Kiev, Washington, europeni și — cel mai complicat — pentru Moscova.

Sursă foto – pixabay.com