Ministrul turc de externe, Hakan Fidan, a efectuat la 30 noiembrie o vizită oficială la Teheran care, dincolo de protocol, marchează o accelerare vizibilă a apropierii tactice dintre Turcia și Iran, pe fondul războiului din Gaza și al tensiunilor regionale. Formatul întâlnirilor spune, de la început, cât de mult a mizat Teheranul pe moment: Fidan nu a vorbit doar cu omologul său Abbas Araghchi, ci a fost primit și de președintele Masoud Pezeshkian, precum și de președintele Parlamentului, Mohammad Bagher Ghalibaf. Practic, toate cele trei centre de putere ale Republicii Islamice au fost puse în joc pentru a transmite că relația cu Ankara este tratată ca una strategică.
La conferința de presă comună cu Araghchi, Fidan a rostit fraza care a făcut înconjurul presei regionale: Turcia și Iran consideră Israel „cea mai mare amenințare la adresa stabilității din Orientul Mijlociu”. Declarația a fost reluată de agențiile turce și iraniene în formă aproape identică și ancorată explicit în situația din Gaza și în atacurile israeliene din Siria și Liban. Mesajul iranian a completat tabloul: Araghchi a descris Israelul ca fiind principalul factor destabilizator pentru Siria și Liban, cu trimitere directă la bombardamentele repetate asupra teritoriului sirian. Din punctul de vedere al imaginii, Teheranul a obținut exact ceea ce își dorea: un oficial al unei puteri NATO care formulează, pe teren iranian, un mesaj perfect convergent cu linia de propagandă regională a Republicii Islamice.
În spatele acestui cadru politic, vizita a avut însă și un conținut economic și de infrastructură foarte concret. Atât comunicatul oficial al Ministerului turc de Externe, cât și presa de stat iraniană au subliniat că Fidan și Araghchi au discutat despre eliminarea obstacolelor din calea comerțului, despre cooperarea energetică și despre proiecte de transport menite să transforme axa Turcia–Iran într-un coridor major între Asia și Europa. Un element punctual este decizia de deschidere a unui consulat iranian la Van, în estul Turciei – un gest care facilitează contactele economice și umane în zona de frontieră și care a fost prezentat ca un pas concret de „apropiere a societăților”, nu doar a guvernelor. În paralel, a fost reluat obiectivul – mai vechi, dar reafirmat – de creștere a schimburilor comerciale bilaterale către pragul de 30 de miliarde de dolari pe an.
Pe aceeași linie, autoritățile iraniene au scos în față și un proiect feroviar estimat la aproximativ 1,6 miliarde de dolari, linia Marand–Cheshmeh Soraya, care ar urma să conecteze nord-vestul Iranului de granița cu Turcia și, prin aceasta, de rutele feroviare cu destinație europeană. Dinspre Ankara, proiectul este văzut ca parte a unei strategii mai ample de a consolida rolul Turciei ca nod de tranzit între Asia Centrală, Iran și Uniunea Europeană. Dinspre Teheran, aceeași infrastructură este prezentată drept o cale de a ocoli parțial izolarea economică generată de sancțiuni și de accesul limitat la piețele occidentale.
Pe dosarul nuclear iranian, Fidan a adoptat o linie ferm favorabilă Teheranului, dar prezentată în registrul „respectului pentru dreptul internațional”. Ministrul turc a declarat că Turcia va face tot ce îi stă în putere pentru ca problema nucleară să fie rezolvată prin dialog și a criticat sancțiunile „nedrepte” impuse Iranului. Chiar dacă nu a anunțat niciun format formal de mediere, mesajul transmite clar că Ankara este dispusă să joace un rol de facilitator: stat NATO, cu relații instituționale cu Occidentul, dar și vecin care se pronunță deschis împotriva „penalizării” economice a Iranului. Pentru conducerea iraniană, acest tip de declarație contează dublu – în fața publicului intern, ca dovadă că regimul nu este complet izolat, și în fața audienței regionale, ca argument că Teheranul poate construi punți și cu state din interiorul arhitecturii occidentale de securitate.
Agenda discuțiilor a inclus, potrivit ambelor părți, o listă largă de dosare regionale: Gaza și situația palestiniană, Siria, Libanul, evoluțiile din Caucaz, dar și tensiunile dintre Afganistan și Pakistan, cu accent pe migrație și securitatea frontierelor. Atât Fidan, cât și Araghchi au subliniat, în declarațiile publice, că terorismul este o provocare comună, iar partea iraniană a mers până la a-și exprima sprijinul pentru demersurile Turciei privind dezarmarea PKK, un subiect sensibil în dialogul bilateral. În același timp, Araghchi a reafirmat poziția clasică a Teheranului asupra Caucazului – respingerea „interferenței actorilor extra-regionali” – ceea ce, citit în context, este un mesaj la adresa implicării occidentale și a proiectelor de coridor care ocolesc Iranul.
Pe plan instituțional, vizita a fost folosită pentru a anunța intenția de convocare, „în viitorul apropiat”, a celei de-a noua reuniuni a Consiliului de Cooperare la Nivel Înalt Turcia–Iran, la nivelul președinților celor două țări. Acest format, creat pentru a da coerență strategică relației, fusese în ultimii ani pus în plan secund de crizele din Siria și de divergențele privind influența în Irak și în Levant. Faptul că acum este adus din nou în prim-plan sugerează o dorință reală, cel puțin declarativ, de a trece de la retorica „frăției islamice” la proiecte concrete de integrare economică și de coordonare politică.
Din perspectiva Turciei, vizita lui Hakan Fidan la Teheran consolidează o linie de politică externă pe care Ankara o construiește de mai mult timp: aceea a unei puteri regionale care vorbește cu toți, dar își afirmă o autonomie strategică tot mai mare față de Occident. A te poziționa, la Teheran, împreună cu Iranul, și a declara Israel drept „cea mai mare amenințare” din Orientul Mijlociu este un mesaj cu rezonanță puternică în opinia publică din lumea arabă și din interiorul Turciei, în plin război din Gaza. În același timp, menținerea discursului despre „soluții diplomatice” și „respectarea dreptului internațional” păstrează un registru compatibil cu retorica oficială folosită în relația cu partenerii occidentali.
Pentru Iran, însă, câștigul cel mai vizibil este de imagine: în aceeași perioadă în care regimul este sub presiune pentru programul său nuclear și pentru activitatea rețelelor de miliții aliate în regiune, ministrul de externe al unei țări NATO vine la Teheran, discută proiecte de miliarde și pune semnătura politică pe o formulă comună în care Israel este prezentat drept principalul vector de instabilitate. Combinată cu eforturile paralele de dialog cu Arabia Saudită, vizita lui Fidan alimentează narațiunea pe care presa iraniană o împinge constant: Iranul nu este paria, ci un nod indispensabil în arhitectura de securitate a Orientului Mijlociu.
În lipsa unor acorduri spectaculoase anunțate public, vizita lui Hakan Fidan la Teheran rămâne, în esență, un moment de clarificare: se vede limpede cum Ankara și Teheranul încearcă să îmbine pragmatismul economic – comerț, energie, infrastructură – cu o agendă politică în care adversarul comun este Israel, iar miza de fond o reprezintă rearanjarea balanței de putere într-o regiune intrată într-o nouă fază de turbulență.
Sursă foto – pixabay.com
