Într-un sistem educațional supus continuu reformelor, dar rareori schimbării reale, profesorul Mircea Miclea atrage atenția asupra unui aspect esențial, adesea ignorat în dezbaterile publice: rolul părinților în succesul sau eșecul educației copiilor. Într-o intervenție la Prima News, fostul ministru al Educației a vorbit despre responsabilitatea parentală – sau, mai bine spus, despre lipsa ei – ca parte integrantă din criza educațională din România.

„Sunt mulți părinți care nu fac altceva decât să-și abandoneze copiii în școală”, afirmă răspicat Miclea. „Consideră că nu au o responsabilitate în modul în care performează copiii.”

Este o observație dură, dar lucidă. Școala, spune profesorul, nu poate funcționa ca un substitut pentru educația oferită acasă. Profesorii, indiferent cât de dedicați ar fi, au un contact limitat cu elevii – câteva ore pe săptămână. În schimb, părinții au o influență zilnică, decisivă asupra valorilor, disciplinei și priorităților copiilor lor. Iar dacă părinții evită să-și asume acest rol, e iluzoriu să ne așteptăm ca școala să umple singură golul.

Educația nu e un serviciu externalizat

Cultura parentală din România tinde tot mai mult să transforme școala într-un prestator de servicii: părintele plătește (prin taxe, donații sau simpla prezență într-un sistem public) și așteaptă „rezultate”. Note bune. Medii mari la bacalaureat. Admitere la o facultate prestigioasă. Totul fără implicare personală în proces. E o logică de tip clientelar care distruge, încet, dar sigur, premisele unei educații reale.

„Dacă eu, ca părinte, nu intervin zilnic – să-i spun copilului meu să-și facă temele, să limiteze timpul petrecut pe rețele de socializare – atunci nu pot cere profesorului să facă, în câteva ore pe săptămână, ceea ce eu nu fac deloc acasă”, explică Miclea.

Autoritatea părintelui e temelia ascultării față de profesor

Un alt punct esențial atins de profesor este autoritatea parentală. Copiii învață să respecte reguli, oameni și instituții în primul rând acasă. Dacă părintele nu are autoritate, dacă el însuși își contestă deschis profesorii în fața copilului, dacă face alianțe cu elevul împotriva cadrului didactic, atunci nu doar că rupe legătura de încredere dintre copil și școală, ci îl învață o lecție greșită: că regulile sunt opționale, iar educația e un teren de confruntare, nu de formare.

„Părinții trebuie să susțină propria lor autoritate, dacă vor ca propriii copii să asculte de profesori”, avertizează Miclea.

Reforma educației se oprește la poarta școlii

În final, profesorul reamintește că schimbarea reală nu se face prin ordonanțe sau comisii, ci la firul ierbii: în familie și în comunitatea imediată a fiecărei școli. Dacă reforma nu ajunge în relația dintre părinte, copil și profesor, atunci nu este decât o ficțiune birocratică.

Și tocmai de aceea, spune el, este nevoie ca părinții să nu mai fie spectatori la educația copiilor lor, ci participanți activi.

Sursă foto – facebook.com