Practica pedagogică este marea durere a tinerilor care intră astăzi în sistem.

sondaj

Poți să iei Titularizarea cu o notă mare, dar dacă nu ai făcut practică pedagogică la clasă, e foarte greu. Și pentru tine, dar și pentru copii.

Poți să ai cunoștințe foarte multe, dar dacă nu știi cum să le transmiți, e totul în zadar…

Liceul Pedagogic era un adevărat formator de oameni pregătiți pentru a preda la clasă. Copiii care intrau în Liceul Pedagogic, în urma unui concurs judicios, veneau aici pentru că asta își doreau: să devină învățători sau educatoare.

Îmi amintesc că în anul 1976, când am dat examen la Liceul Pedagogic, eram patru pe un loc. Am intrat patru clase (două de educatoare și două de învățători). Se introdusese treapta a doua și ni s-a spus că vom rămâne două clase din cele patru. Din păcate, în anul doi ni s-a spus ca vom rămâne doar o clasă (18 educatoare și 18 învățători).

Aveam profesori de elită și de la aceștia am învățat că, pentru a fi învățător, trebuie să ai vocație.

Îmi amintesc de prima mea lecție susținută la clasă. A fost o lecție de abecedar: Litera C mare de tipar. Pe vremea aceea trebuia să-ți faci singur proiectul de lecție (nu era internet), materialele le multiplicam la indigo și asta ne-a ajutat mult pentru că ne-am folosit creativitatea.

Lecția se desfășura în prezența celorlalte colege, a doamnei învățătoare de la clasă și a domnului profesor Acsinte, profesorul cu care făceam Metodica Limbii Romane. Clasa avea 36 de copii, emoțiile erau mari.

Am folosit metode diverse, materiale, dar la 8:30 am terminat lecția. Ce să fac până la sfârșitul orei? Am cântat cântecul „Cucul, cucul cânta-n pădure”. Nu am știut ce să mai fac. Nu am știut să-mi folosesc timpul așa cum trebuie. Era începutul. Cu experiența de acum, aș fi rezolvat totul foarte ușor, atunci însă…

O altă lecție. Era martie. Domnul profesor ne propune să susținem o lecție de compunere la clasa a IV-a.Titlul: „Mama mea”. Tăcere deplină. Timpul era scurt: de pe o zi pe alta. Nimeni nu se oferă. Și atunci, domnul profesor decide: toată lumea face proiectul de lecție și materialele didactice necesare și înaintea orei se trage la sorți. După plecarea domnului profesor, una dintre colege spune că ar vrea ea să susțină lecția. Hotărârea fusese însă luată.

Și cum pentru a doua zi aveam foarte mult de învățat, ce mă gândesc eu? Nu o să-mi pice tocmai mie biletul cu „da”, îmi schițeze în minte cam cum ar trebui să decurgă ora, dar nu-mi scriu proiectul de lecție.

Ghinion! Socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. A doua zi, trag biletul și ce să vezi? Un „DA” mare îmi surâdea de pe foaia albă…

De-abia am avut timp să mă sfătuiesc cu câteva colege și am întrat la clasă. M-au salvat copiii. Au fost nemaipomeniți. A fost o lecție frumoasă. Am primit felicitări, dar… pentru că există și un dar, mi s-a cerut proiectul de lecție și nu am avut de unde să-l dau. Concluzia domnului profesor (care îmi era și diriginte): „Brânză bună în burduf de câine…”

Am fost păsuită până a doua zi. Noaptea mi-am făcut proiectul de lecție și a doua zi l-am prezentat. A fost o lecție pe care n-am uitat-o niciodată. A ieșit bine, dar ar fi putut să fie rău…

Lecțiile susținute la clasă ne-au ajutat să devenim dascăli adevărați. Nu puteai să intri la clasă nepregătit pentru că elevii din clasele de aplicație erau unul și unul și te făceai de rușine dacă nu știai ceva.

Să fi făcut o greșeală științifică în predarea cunoștințelor? Era prăpăd. Ni se cerea pregătire temeinică, seriozitate maximă în tot ce făceam. Atunci mai cârcoteam, mai târziu mi-a prins bine.

Așa că, tinere colege, stați pe lângă oameni care sunt dascăli adevărați și cereți-le sfatul!

Nu trebuie să vă rușinați să întrebați atunci când nu știți ceva. E mai rușinos să te prezinți în fața copiilor neștiind ce ai de facut…

Și nu uitați! Copiii sunt cei mai fini observatori. Te simt când ești nesigur!

OpinieMariana Bercan pentru Jurnalul unui profesor

 

Sursă foto – pixabay.com