De două ori refugiați. Povestea Alexandrei Plotnitskaya, care, pentru a doua oară în 8 ani, fuge de războiul din Ucraina

Un articol de Anna Aizenberg

De la începutul războiului, peste șase milioane de ucraineni și-au părăsit casele și s-au mutat în locuri sigure. Mai mult de jumătate dintre ei au devenit refugiați – au părăsit Ucraina. Potrivit statisticilor oficiale, numai Polonia a acceptat două milioane de oameni. Puțin peste jumătate de milion au tranzitat România. Aproape 80.000 sunt acum aici. Potrivit estimărilor ONU, dacă războiul nu se încheie curând, alte trei milioane de cetățeni vor părăsi granițele Ucrainei.

Majoritatea veteranilor de război vor să se întoarcă acasă, în casele și orașele părăsite, atunci când încetează războiul. Unii sunt cei care au scăpat deja de război în 2014 – au părăsit Donețk și Luhansk. Opt ani mai târziu, din nou, este forțat să-și împacheteze toată viața în câteva genți și să meargă acolo unde bombele nu cad din cer.

Această poveste este despre familia Plotnitsky, care fuge din nou de război și își salvează copiii.

În 2014, au locuit în Donețk – mama Alexandru, tatăl Yuri și fiica Masha. Războiul a început și au plecat mai întâi la Vinnytsia și apoi la Kiev. Alexandra a mers să servească la poliție. Yuri era șeful producției de ferestre la fabrică.

Deja la Kiev, familia l-a născut pe Ilya, acum are trei ani, iar Dima are un an.

Povestea Alexandrei despre cum au scăpat de bombele rusești.

                                                     ****

Pe 24 februarie, soțul meu m-a trezit și a spus că războiul a început. Nu am auzit nimic – am dormit profund, ferestrele erau închise, iar primele bombardamente ale rușilor erau departe. Am adunat nervoși lucruri pentru a pleca. 

De ce ne-am hotărât imediat să fugim? Experiența noastră din 2014 ne-a spus că nimic bun nu se va întâmpla acolo unde Rusia vrea să ajungă. Știm deja ce este războiul. Știm deja că evenimentele se pot desfășura rapid și, cel mai important, copiii trebuie scoși din locurile periculoase.

Am petrecut toată ziua încercând să adunăm lucruri, am făcut-o nervoși. Am fost șocați, era foarte greu de crezut că trebuie iar să fugim. Nu am mers nicăieri în ziua aceea. Întregul Kiev era blocat în trafic – oamenii încercau să părăsească capitala. Se spune că ambuteiajul era la 30 km distanță.

Noaptea am auzit explozii puternice în jurul nostru. A fost infricosator. Am dormit toată noaptea lângă ușa de la intrare – acolo, potrivit salvatorilor, cel mai sigur loc după subsol. Am scos salteaua din pat, am așezat-o pe podea și am încercat toți cinci să dormim, cu sunetul sirenelor și barajul de explozii.

Nu s-au dus la subsol, e murdar, umed, frig și șobolanii mișnuă. Nu este un loc pentru copii mici.

A doua zi dimineața, la 8 dimineața, ne-am urcat în mașină și ne-am dus la Vinnytsia să ne vizităm părinții. Era liniște acolo, nu ajunsese războiul.

Am condus 7 ore, deși de obicei ajungeam acolo în 3 ore. Când o săptămână mai târziu, rachetele de croazieră rusești au început să sosească în regiunea Vinnytsia, a devenit clar că trebuie să plecăm, iar. În străinătate, dar unde? Nu avem prieteni care să ne adăpostească. Nu avem economii pentru a avea grijă de întreaga noastră familie.

Nevoia de a salva copiii, de a-i duce într-un loc în care nu ne împușcă sau nu ne bombardează a învins. Ne-am urcat în mașină și am condus până la cea mai apropiată graniță de noi. Era Moldova. Am plecat fără un plan. Soțul meu a fost eliberat din țară cu noi – are trei copii, acesta este unul dintre motivele pentru care poți trece granița. În timpul legii marțiale, bărbații cu vârste cuprinse între 18 și 60 de ani nu au voie să părăsească Ucraina, există excepții (nu multe). A avea mulți copii este una dintre excepții.

Am plâns de fericire când soțul meu a fost lăsat să plece cu noi. Nu știu ce m-aș face fără el, cu copiii într-o țară străină.

Am trecut granița destul de repede – am stat doar 7 ore. La acel moment, granița cu Polonia a fost trecută timp de 48 de ore.

Am intrat în Moldova la ora 11 seara. Copiii sunt îngrozitor de obosiți – sunt mici, nu pot să stea și să aștepte atât de mult. Fără mâncare, fără somn și fără activitate. A fost greu atunci, dar știm că pentru cei rămași în urmă este mult mai greu, inclusiv să ajungă la granițe. Suntem recunoscători pentru ceea ce am avut.

Datorită voluntarilor, am găsit cazare într-o comunitate creștină. O cameră mică, care apoi părea un paradis. Dormi fără sirene de apărare aeriană – ce ar putea fi mai bine?

Nu am putut rămâne acolo, așa că am continuat. Am găsit un voluntar Igor, care ne-a adăpostit pentru scurt timp. Are trei fiice, iar soția și copiii lui au plecat pentru o vreme pentru a-și putea da casa refugiaților.

Mi se pare că atunci am spus doar „mulțumesc” și am plâns.

Igor ne-a dat contactul unei persoane din România care se ocupă și de refugiați. Am venit în România și ne-am gândit să mergem spre Germania prin Ungaria, dar vremea a hotărât pentru noi. A nins mult, ne-a fost frică să mergem cu copiii și am rămas în România.

Voluntarii care ne-au ajutat în România – Mikaella și Marco (n.r. posibil Mihaela și Marcu) – nu sunt oameni, sunt îngeri în formă umană. În multe feluri am rămas aici și din cauza lor. Ne-au găsit un apartament liber pentru două luni. Este foarte greu să închiriezi un apartament acum, iar Mikaella tocmai și-a sunat prietenii, ne-a spus povestea și ne-a rezolvat problema.

Avem un loc de locuit. Avem unde să dormim. Același om care ne-a dat locuință aranjează acum ca soțul meu să lucreze în construcții. Așteptăm finalizarea tuturor chestiunilor birocratice, dar înțelegem deja că soțul va putea câștiga bani pentru a cumpăra ceea ce ne trebuie.

Între timp, soțul meu așteaptă un loc de muncă, Mikaella și Marco ne-au dus acolo unde ne-am luat haine gratis. Când am plecat din Ucraina era iarnă, iar acum e cald și nici noi, nici copiii nu avem cu ce să ne îmbrăcăm. Am fost uimit că românii au adunat o cantitate imensă de haine noi sau aproape noi. Sunt de foarte bună calitate, din anumite motive m-am gândit că oamenii vor strânge ceva foarte vechi și uzat pentru ucraineni. Și adună ceea ce ar purta ei înșiși.

În centrul de voluntariat ni s-au dat pături, perne, oale. Chiar și o răzătoare pentru legume, ca să pot găti supă pentru copii. O asemenea grija a romanilor provoacă admirație si lacrimi.

Fără un sprijin internațional atât de mare, nu am fi reușit.

Amuzant, ni s-a dat o rezervă de scutece pentru fiul cel mic. Stoc de o lună, mi-a fost foarte rușine să-l iau, poate sunt oameni care au nevoie. Iar voluntarii ne-au spus că noi suntem oamenii care au nevoie. „Și nu vă sfiați să mai luați.”

Una dintre cele mai bune amintiri ale acestei luni groaznice – Mikaella și Marco ne-au dus copiii în camera de joacă pentru copii pentru a se juca și a se distra. Ca înainte.

Acum ne instalăm într-un loc nou, încercând să ne facem viața cât mai confortabilă pentru copii. Dar cu prima ocazie vrem să ne întoarcem la Kiev. Acolo este apartamentul nostru, acolo este casa noastră…

Acum copiii noștri mai mari merg la școală nu departe de noi. De la 15 la 18 a fost organizat timp pentru copiii ucraineni. Ei se ocupă de ei, se joacă cu ei. Eu stau acasă cu un singur copil și pot să gătesc și să fac ceva. Acesta este un ajutor incredibil.

Ni s-au oferit și carduri SIM gratuite. Prin internet, ținem legătura cu familia noastră, care a rămas în Ucraina.

Acum câteva zile am fost la bancă să schimb grivne în lei și angajații băncii mi-au tratat copiii cu prăjituri. Românii, când își dau seama că suntem refugiați din Ucraina, încearcă mereu să le dea copiilor bomboane sau prăjituri. Este foarte drăguț și emoționant.

Acum datoriile mele principale sunt să mă îmbrac, să hrănesc, să mă calmez, să îmbrățișez copiii. Sunt ucraineni, vor trăi într-o țară liberă. Îmi doresc foarte mult să nu aibă nicio traumă psihologică din cauza războiului. Acum ei percep totul ca pe o aventură, dar simt că ar vrea și ei să plece acasă. Și eu visez să citesc „Războiul s-a terminat. Am câștigat. Ucrainenii se pot întoarce.” Sunt gata să stau la coadă la graniță și 48 de ore să mă întorc acasă la Kievul pașnic.


 

Despre autoare:

Anna Aizenberg – jurnalist, a părăsit Sevastopolul în 2014 și s-a mutat la Kiev, când Rusia a anexat Crimeea. În 2022, a fost forțată să fugă și din Kiev, din cauza războiului, pentru a-și salva cele două fetițe, în vârstă de un an și trei ani. Acum Anna este în România și este gata să spună românilor poveștile ucrainenilor despre război.

Articolul face parte dintr-o colaborare cu Alert24 și Asociația Curaj Înainte.