Într-un articol pentru Republica.ro, Angela Keșișian vorbește despre cea mai mare spaimă a unui profesor și anume ” părintele critic de serviciu”.
”Vorbind cu un profesor de liceu, am aflat că spaima cea mai mare a cadrelor didactice nu e nici salariul, nici copilul îndărătnic și obraznic, nici programa școlară stufoasă, ci părintele critic de serviciu, care intervine activ și agresiv în organizarea activității instructive. Acest părinte consideră întotdeauna că elevul are prea multe teme de făcut, că școala începe prea de dimineață, că sportul e o pierdere de timp, că notele se pot negocia (deși notele nu contează).
Tot părintele critic găsește piedicile din calea performanțelor școlare ale copilului, cum ar fi că profesorul vorbește prea mult, prea puțin sau prea tare sau că în clasele orientate spre sud e prea cald, după cum în clasele orientate spre nord nu e suficientă lumină. De obicei, pentru rezultatele slabe ale copilului nu există decât un singur vinovat: școala, cu profesorii aferenți, care se străduiesc insuficient. Copilul nu citește? Profesorul e vinovat, deși pe noptiera părintelui nu a stat niciodată vreo carte. Copilul nu acordă credit școlii? Școala e vinovată, deși părintele consideră că școala nu e importantă și e gata să-ți exemplifice cu personajul x sau y, care, cu studiile neterminate, au ajuns „oameni de succes”.
Copilul nu învață? Bineînțeles, tot școala e ineficace, deși părintele consideră că trece copilăria și ar fi păcat să treacă la biroul de studiu. Părinții critici de serviciu își doresc, ca toți părinții, binele copiilor lor: performanță școlară, dar scot din ecuație un element important, precum efortul individual de studiu.”
Continuarea pe Republica.ro
Sursă foto – dw.com
