Când am intrat în Învățământ, în 2020, aveam salariul 400 de euro și chiria 300. Diferența se ducea pe facturile de la întreținere, gaz, telefon, internet și lumină…
Eram de-acum profesor, mi-era rușine să mai cer bani de-acasă și erau zile când făceam foamea la propriu. Perechea de pantaloni pe care îi purtasem la banchetul de final de liceu, care nu mă mai cuprindeau de mult, dar pe care îi păstrasem pentru amintire, îmi veneau acum de minune. Biscuiții de tărâță cu gust de țărână și laptele acrit pe pervazul cancelariei sub soarele de septembrie refuzate de elevi erau pentru mine delicatese.
Mă simțeam precum părinții în anii ’80, când la tv li se spunea că trăiesc epoca de aur, în timp ce iarna apartamentul era frigider, unde se suferea de foame și frică… Era rândul meu acum să pun umărul la crearea României Educate pe burta goală…
În pauze stăteam pe eJobs, căutând cu disperare o sursă de venit pentru a mă putea descurca cumva în Marele Oraș. Am luat ce a venit, așa că, iată-mă acum răspunzând la telefoane într-o firmă de cosmetice. Ridicam receptorul mereu tremurând, cu teama că va suna o elevă și-mi va recunoaște vocea. „Ce faceți, dom’ profesor? Pe-aici îmi sunteți?…” De aceea, nici nu mă prezentam, cum era procedura, la începutul apelului. Până m-au prins și m-au pus să le spun clienților cine sunt. Nu m-a recunoascut niciodată nimeni, dar teama a rămas bine instalată în sufletul profesorului centralist din România Educată…
Ziua eram dom’ profesor, seara agent call-center înjurat de mamă că n-au ajuns coletele… Era o sfâșiere interioară vecină cu schizofrenia. Pentru a putea suporta situația și pentru că lucram remote, call-center-ul a devenit curând al-call-center. După un pahar de vin, chinul apelurilor devenea mai ușpr de suportat.
Am dus-o așa luni bune. Până la fatidul 8 Martie. De Mărțișor, comenzile erau de 10 ori mai multe și curierii aceiași. Să te ții întârzieri… Apelanții erau mai isterici ca niciodată. În seara aceea, am ajuns la capătul răbdării și la fundul sticlei cu vin…
E adevărat, in vino veritas, întrucât, în loc de minciuna oficială, m-am trezit că le spun clienților adevărul: coletele aveau să sosească abia peste câteva zile bune…
Reclamațiile au început să curgă în cascadă. Clienții nu mai erau acum interesați de produse, ci de mine. Adevărul e cel mai greu de suportat, iar cel care îndrăznește a-l rosti, e urât de toți.
A doua zi, supervizoarea și managera m-așteptau în conferință video, pe Whats App. Nu era prima dată, însă avea să fie ultima. N-am mai așteptat să-mi prezinte situația, și mi-am dat singur demisia…
Martie 2021. Iată-mă, din nou, profesor în România Educată, cu 400 de euro salariu și 300 chiria, pierdut în capitala europeană de pe malurile Dâmboviței…
Va urma…- opinie apărută pe pagina de Facebook – Jurnalul unui profesor
Sursă foto – iohannis/facebook.com
